Uneori mi-aș dori ca după ce termin anumite cărți de ficțiune să îmi pot spune că sunt doar atât – ficțiune. Că nu a trecut nimeni prin momente atât de cumplite în realitate, că viața unui om poate fi dată peste cap în halul acesta numai în cărți și în filme.
“Apicultorul din Alep” este o carte de ficțiune, inspirată însă din întâmplări reale, petrecute nu cu mult timp în urmă. Ele au fost culese de Christy Lefteri, autoarea cărții, în timpul acțiunilor sale de voluntariat, la un centru pentru refugiați din Atena.
Cred că nici nu mai e nevoie să spun că e vorba de o poveste emoționantă, apăsătoare și tristă.
O poveste despre pierderi și traume, despre cum suferința poate apropia și distanța. Un memento al imprevizibilității și fragilității vieții.
Tragedia o privim îndeosebi prin ochii lui Nuri și a soției sale Afra. Odată cu părăsirea orașului Alep, rămân în urmă și viețile lor – familia în formulă de 3, comunitatea și oamenii dragi, căminul, stupii de care Nuri se ocupa cu atâta grijă și afecțiune. Îndrăznesc chiar să spun că rămân în urmă și vechii Nuri și Afra, întrucât experiența e una transformatoare pentru ambii.
Pătrundem alături de ei în tabere de refugiați. Îi însoțim pe drumurile dintr-un punct de refugiu în altul. Simțim teamă, neputință și confuzie. Și cu toate acestea, e puțin loc și pentru speranță. Pentru încredere, pentru umanitate.
Mi-a atras atenția felul în care puterea imaginației poate ușura un prezent dureros și nesigur al omului. Unul din aceste momente îl trăiește Nuri în timp ce e transportat spre o nouă destinație:
M-am lăsat în voia imaginației, închipuindu-mi că nu era război, că într-adevăr, mergeam să ne vizităm mătușa bolnavă și că, atunci când vom ajunge la destinație, casele, și oamenii, și străzile vor fi exact așa cum fuseseră dintotdeauna. Asta îmi doream: să fiu cu Afra într-o lume care nu fusese încă spulberată.
Un altul e surprins atunci când băiețelul lor, Sami, deși micuț în momentul în care încep bombardamentele în Siria, își imaginează un loc mai liniștit, spre mâhnirea tatălui său:
M-am întristat la gândul că Sami s-a născut într-o lume în care orice putea fi distrus, orice se putea strica sau sparge. Casele reale erau bombardate. Nimic nu rezista în lumea lui Sami, totul era distrus în mod sistematic. Și totuși, cumva, el încerca să-și imagineze un loc în care clădirile nu se prăbușeau în jurul lui.
Nu știu exact de ce, dar în cazul acestei cărți un impact deosebit de puternic l-au avut imaginile auditive. Au fost și câteva vizuale care încă mă bântuie, dar imaginația mea a exploatat din plin potențialul auditiv.
Râsul Afrei de care Nuri menționează la început (“Râdea ca și cum viața noastră era fără de sfârșit”), zumzetul albinelor, strigătele oamenilor din taberele de refugiați, vocile copiilor care se joacă în aceste tabere, lătratul câinilor în timpul nopții, rugăciunile spuse în șoaptă, plânsetele, chitara lui Nadim din tabăra de refugiați, sunetul bombelor din Siria în contrast cu cântecul păsărilor.
Păsările continuă să cânte, ele nu se schimbă. Mustafa mi-a spus asta cu mulți ani în urmă. Și, întotdeauna după ce încetau bombardamentele, păsările ieșeau să cânte. Stăteau pe crengile scheletice ale copacilor sau pe marginile craterelor, pe cabluri sau pe ruinele zidurilor și cântau. Apoi zburau sus, în înaltul cerului nepângărit de mizeria umană, și cântau.
Mai mult decât o poveste care solicită empatia cititorului, văd în “Apicultorul din Alep” un mijloc de a schimba anumite idei preconcepute. Cred în puterea pe care o au cărțile, poveștile, iar în acest sens, mi-a plăcut și ceea ce am citit pe spatele ei; o afirmație pe care cartea lui Christy Lefteri o sprijină întru totul “pentru a oferi compasiune unor miliarde de oameni, te ajută dacă începi cu unul singur.”
