Cărțile în care personajul principal e o persoană în etate îmi stârnesc curiozitatea într-un mod diferit. Poate pentru că îmi creez anumite așteptări. Undeva în sinea mea sper la dobândirea unui strop de înțelepciune, venit din partea cuiva cu mai multă experiență de viață.
Așteptări un pic nedrepte, știu, dar ceva îmi spune că nu sunt singura în această situație.
De mici avem deprinderea de a crede că adulții știu mai bine și mai multe. Însă odată cu înaintarea în vârstă ajungem să ne dăm seama că necunoscutele și incertitudinile sunt o constantă. Ceea ce se schimbă sunt doar situațiile care le dau naștere.
Cu toate acestea, curiozitatea mea rămâne vie. Poate din iubirea pentru poveștile de viață. Poate din fascinația față de diversitatea gândurilor și trăirilor. Sau poate pur și simplu din crezul că putem învăța constant unii de la ceilalți, fie că e vorba de persoane reale sau personaje fictive.
Cesare Annunziata – personajul principal al cărții – m-a trecut prin tot felul de stări. M-a enervat, m-a întristat, m-a surprins neplăcut (dar și plăcut), m-a amuzat, m-a făcut să lăcrimez, iar la final m-a înduioșat profund.
Poveștile de genul acesta îmi demonstrează încă o dată cât de mult contează perspectiva din care privim lucrurile. Cât de ușor am putea judeca un om doar prin prisma anumitor fapte sau stiluri de viață cu care nu suntem de acord, dacă nu i-am cunoaște mai mult din poveste.
Iar din povestea lui Cesare aflăm suficiente lucruri pentru a putea ajunge, într-un final, să-l îndrăgim. Cred că asta se datorează mult autorului. Unul dintre lucrurile care mă atrage la cărțile sau filmele italienești (îmi asum riscul de a fi subiectivă, ținând cont de afinitatea mea pentru Italia :D) e tocmai abordarea aceasta îndrăzneață a aspectelor profunde, arzătoare. Sigur că e loc și pentru banal și chestiuni superficiale, dar accentul e pus pe lucrurile cu adevărat importante.
Și că tot vorbeam de banal și chestiuni superficiale – foarte atrăgătoare mi se pare și maniera în care reușesc să dea o oarecare strălucire acestor aspecte, pe care altfel am avea tendința să le trecem cu vederea. Să nu zăbovim prea mult asupra lor.
“Tentația de a fi fericit” pune și ea într-o lumină aparte lucrurile banale. Însă mai mult decât atât, cartea e o relatare intimă a vieții lui Cesare Annunziata. Cu bune, cu rele, cu regrete și bucurii, cu tot ce a adunat în cei 77 de ani de viață.
Relația sa cu fosta soție, cu fostele iubiri, cu actualele iubiri, cu cei doi copii ai săi – Sveva și Dante, cu prietenii și vecinii săi, precum și relația cu sine însuși, cu viața.
Tare mult mi-a plăcut și o recomand. Vă mai spun doar atât că în special ultima parte mi s-a părut mi-nu-na-tă! ❤️
Am spus deja: unul din lucrurile minunate ale vârstei a treia e că poți face ce vrei, oricum nu mai există o a patra în care să-ți pară rău de ce-ai făcut.
La vârsta lor încă n-au înțeles că e important să-ți atingi obiectivul, dar nu e nici o grabă, nu trebuie să bați nici un record. Mai bine să ajungi la capăt în pas lent, admirând peisajul și menținând un ritm cadențat și o respirație regulată pe întregul parcurs, pentru a nu termina cursa cât mai curând posibil. Probabil că tinerii nu știu că, odată ce ai atins linia de sosire, nu vine nimeni să îți agațe o medalie pe piept.
Primele dăți ar trebui să aparțină exclusiv neofiților, altfel cine a trăit deja experiența potolește, chiar și fără să vrea, bucuria celuilalt.
Într-o zi ar trebui să-i explic că să trăiești cu frica permanentă de un pericol nu te ajută să scapi de el, ci doar să arunci pe apa sâmbetei o altă zi a vieții tale.
Poate nu e întotdeauna corectă ecuația conform căreia în afara căsniciei se caută ceva diferit. Poate unele persoane simt doar nevoia să regăsească, grație unei figuri noi, un parfum diferit sau niște ochi care te privesc cu curiozitate.
Îi ascult pe ceilalți povestind și povestindu-se.
Ceea ce suntem dispare odată cu corpul, însă ceea ce am fost se păstrează în cei dragi.
Spitalele sunt niște locuri ciudate, unde bucuriile sunt reținute pentru a nu deranja prea tare durerile.
Îmi place când o femeie îți spune “te iubesc” cu ochii. Îmi place când mă vizitează o amintire. Îmi place cel care iubește primul. Îmi place clipa dinaintea primului sărut. Îmi place cel care luptă în fiecare zi să fie fericit.
