“Intermitențele morții” e cartea prin care l-am descoperit pe José Saramago. Este, totodată, cartea care m-a determinat așa, pe la vreo 12 noaptea, după ce am terminat-o, să mai cumpăr încă 5 titluri de-ale lui Saramago.
Spun asta nu pentru a mă lăuda cu achizițiile, ci pentru a sublinia cât de mult mi-a plăcut! 🙂
Pe scurt, despre ideea cărții
Într-o țară al cărei nume nu este specificat, oamenii încetează să mai moară. Nu mai mor nici vârstnicii, nici cei foarte grav bolnavi.
De-a lungul lecturii vedem ce impact are acest lucru asupra vieții, de la cel mai restrâns până la cel mai mare plan. Cum e influențat individul, ce impact are absența morții asupra familiei, ce se întâmplă cu diferite organizații din societate – aziluri de bătrâni, spitale, companii funerare – și ce schimbări se produc la nivelul de conducere al statului.
Pe (nu tocmai) scurt, despre ce mi-a plăcut mie la această carte
În primul rând am rămas foarte surprinsă să văd că un stil de scriere precum al lui Saramago m-a putut cuceri. Iar asta nu pentru că aș fi un cititor tocmai “hard to get”, ci pentru că vorbim de un stil de scriere care pe mine, de regulă, nu mă dă pe spate. Semne de punctuație folosite mai rar, sau chiar deloc – cum ar fi, spre exemplu, linia de dialog, și fraze foarte lungi. Foarte lungi.
Saramago are stilul său propriu de a scrie, nu încape îndoială.
Spun că am rămas surprinsă pentru că, dacă ați mai urmărit postările de pe Omidé, știți deja că pe mine lipsa semnelor de punctuație mă agită. :)) Îmi plac și îmi e drag să le văd la locul lor, folosite când și cum trebuie.
José Saramago este, cred, primul scriitor pe care îmi este totuși relativ ușor să îl urmăresc, în ciuda celor enunțate mai sus.
Mai mult decât atât, stilul său de a scrie este unul inteligent și fără prea mare efort. Știți că sunt cazuri (chiar și în articolele de pe Omidé) în care un neologism, spre exemplu, pare forțat într-o anumită propoziție. Ca și cum, dacă toate cuvintele unei fraze ar fi o înșiruire de oițe, apare printre ele un “neologism girafă” care pare nelalocul lui, oricât de mult și-ar dori el să se integreze. :))
Ei, în cazul lui Saramago, toate cuvintele mi s-au părut bine alese. Întreaga scriitură curge într-un mod pe cât de firesc, pe atât de isteț. Iar pentru cei cărora învățarea de cuvinte noi din cărți vine ca o bucurie, lectura e cu atât mai potrivită.
Tare mult am apreciat și linia gândirii spre care te îndeamnă lectura. Pe lângă subiectele legate de moarte – cum ar arăta nemurirea, cum ne-am trăi viața dacă am ști exact ziua în care vom muri – cartea te face să reflectezi mult și asupra oportunismului. Totodată, importanța păstrării aparențelor e abordată într-un mod aparte în această carte, dat fiind subiectul său.
Surprinzător și încântător mi s-a părut și modul în care abordarea sinoptică se transformă, spre finalul cărții, într-una personală. Pentru mine a fost un lucru complet neașteptat, care m-a făcut să îl plac și mai mult pe Saramago.
Iar dacă tot vorbim de abordări personale, mi-a plăcut și sentimentul de a te simți inclus în poveste, lucru de care autorul are grijă prin folosirea persoanei I plural.
Un alt aspect care m-a încântat a fost umorul prezent în carte, pe alocuri. Nu ai zice, poate, că o carte cu un asemenea titlu poate avea și părți amuzante, dar credeți-mă, chiar are.
“Printr-un oarecare fenomen optic straniu, real sau virtual, moartea părea acum mult mai mică, ca și cum osatura i s-ar fi micșorat, sau poate că a fost mereu așa și doar ochii noștri, măriți de spaimă, fac din ea un gigant. Sărmana moarte. Ne vine să ne ducem să punem o mînă pe umărul ei dur, să-i spunem la ureche, sau, mai exact, în apropierea locului unde o avusese, sub osul parietal, cîteva lucruri de simpatie. Nu vă necăjiți, doamnă moarte, sînt lucruri care se întîmplă mereu, noi, ființele umane, de exemplu, avem mare experiență în materie de mîhniri, eșecuri și frustrări, și uitați că nu ne dăm bătuți, amintiți-vă de vremurile de altădată cînd ne răpeați fără milă în floarea tinereții, gîndiți-vă la aceste timpuri de acum în care, cu aceeași inimă de piatră, continuați să faceți același lucru celor mai lipsiți de tot ceea ce este necesar vieții, probabil am vrut să vedem care obosește mai întîi, dumneavoastră sau noi, vă înțeleg supărarea, primul eșec e cel mai greu de suportat, apoi ne obișnuim.”
“Intermitențele morții” a intrat în topul cărților preferate citite anul acesta.
Cum vă spuneam la început, după ce am terminat-o pe aceasta, mi-am mai comandat alte 5 titluri: “Peștera”, “Eseu despre orbire”, “Eseu despre luciditate”, “Omul duplicat” și “Călătoria elefantului”. Dacă ați citit-o pe oricare dintre ele, sunt curioasă să îmi spuneți părerea voastră. Până să le citesc și pe acestea, însă, vă recomand cu căldură “Intermitențele morții” 🙂
Mîinile sunt două cărți deschise – vorbesc cînd mîngîie sau lovesc, cînd șterg o lacrimă sau ascund un zîmbet, cînd se așază pe un umăr sau fac un semn de adio, cînd lucrează, cînd stau liniștite, cînd dorm, cînd se trezesc.
Speranțele au această soartă – să se nască unele din altele, de aceea, în ciuda atîtor decepții, încă mai există speranță în lume.
Filozofia are tot atîta nevoie de moarte cît au și religiile, dacă filozofăm o facem pentru că știm că vom muri, cum a spus și monsieur de montaigne, a filozofa înseamnă a învăța să mori.
Te-ai întrebat dacă moartea o fi aceeași pentru toate ființele vii, fie ele animale, incluzînd ființa umană, sau vegetale, incluzînd iarba tîrîtoare pe care călcăm și o sequoiadendron giganteum cu cei o sută de metri înălțime ai săi, oare aceeași moarte ucide un om care știe că va muri și un cal care nu o va ști niciodată. Și continuă să se întrebe, În ce moment a murit viermele de mătase după ce a fost închis în cocon și a încuiat ușa, cum a fost posibil să se nască viața unuia din moartea celuilalt, viața fluturelui din moartea omizii, și să fie unul și același în mod diferit, sau n-a murit viermele de mătase pentru că trăiește în fluture.
