Despre “Cartea Reghinei” parcă mi-e și greu să spun că mi-a plăcut. Zic asta pentru că e atât de tristă și apăsătoare, încât am impresia că e ca și cum aș spune: îmi place să văd pe cineva suferind constant.
E adevărat, am citit și alte povești triste, dar parcă aveau totuși mai multe raze de soare decât am putut eu să descopăr în povestea Reghinei. Așteptam cu fiecare capitol să se întâmple ceva bun, să vină soarele și pe strada ei… dar ceața tristeții parcă refuza să se ridice.
Prin asta nu aș vrea să vă dau de înțeles că e o carte pe care nu o recomand. Din contră.
Foarte bine și fain reușește Ioana Nicolaie să ne plaseze în cadrul vieții de la sat, în perioada dinaintea revoluției și după aceasta. Mi-a plăcut felul ei de a scrie, chiar sunt curioasă să citesc și alte cărți de-ale ei.
Povestea o are în prim plan pe Reghina, mamă a 12 copii, căreia greutățile vieții de la sat, cu lipsurile și ideile preconcepute nesănătoase nu îi sunt deloc străine.
Printre rânduri, însă, am citit mai mult decât atât. Cartea m-a făcut să mă gândesc la importanța independenței unei persoane, din toate punctele de vedere – financiar, intelectual, emoțional etc. Sigur că povestea de față te face să reflectezi la asta în special în cazul femeilor, însă la modul general vorbind, cred că acest aspect e important în egală măsură și pentru bărbați.
La fel de important mi se pare și actul de pace pe care ar fi indicat și sănătos să îl încheiem cu trecutul nostru, cu greșelile făcute.
Și aici, la fel ca și în cartea lui Khaled Hosseini “Vânătorii de zmeie”, e prezentă vina apăsătoare pe care unele personaje o poartă în spate. Vină care le conduce pe acestea la sabotarea propriei bunăstări, la acceptarea suferinței drept pedeapsă pentru ceva săvârșit în trecut.
Sunt subiecte asupra cărora cred că e important să reflectăm, măcar din când în când, așa că povești precum “Cartea Reginei” sunt utile și binevenite în viața oricărui cititor care caută diversitate.
Nu știu de ce trăiesc cu impresia că prezentarea autentică a lumii de la sat nu e ceva tocmai ușor de făcut. Probabil contribuie mult faptul că nu am avut norocul de a avea bunici la țară, nu m-am bucurat de vacanțe de vară petrecute la sat, astfel încât lumea aceasta îmi e puțin străină. În viziunea mea de “copil de oraș” :)) Ioana Nicolaie reușește cu multă iscusință să ne aducă această lume mai aproape.
Cred că singurul aspect care mi s-a părut mai puțin autentic a fost limbajul Reghinei, pe alocuri. Pentru o persoană cu puține clase, despre care nu descoperim că ar fi interesată de dezvoltarea sa intelectuală (sau că ar avea timp, în primul rând, pentru asta) cred că pe alocuri limbajul este puțin prea elevat. Vorbesc strict de limbaj și de construcțiile metaforice, nicidecum de înțelepciune.
Cu toate acestea, recomand lectura în special celor cărora le e dor de o poveste într-un astfel de cadru rural, celor care doresc să-și diversifice lecturile. Pentru mine această carte a fost realmente ceva diferit. Subliniez încă o dată faptul că e o poveste tristă, apăsătoare; poate ar fi bine ca momentul citirii acestei cărți să fie ales cu atenție.
Dacă sufletul ar fi o casă, apoi al meu în fiecare cameră l-ar fi avut tot pe el.
Bătrân te faci numai când lași bătrânețea să vină.
– Fiindcă la urmă, a zis Reghina, înțelegi că viața întreagă-i un cozonac, poate uscat, poate tare ca piatra, uneori fără sare și fără gust, alteori cu miez aromat și crescut numai cât e nevoie.
