Atât de frumos scrie Veronica D. Niculescu, încât lăsarea cărții din mână e aproape o misiune imposibilă!
În sensul acesta, ora în plus de care ne-am bucurat în weekendul ce tocmai a trecut a venit ca un aliat pentru lectură. 🙂
“Toți copiii librăresei” prezintă situația României anului 1983 – cu lipsurile specifice perioadei, cu libertățile îngrădite, cu umbra fricii care însoțea orice pas.
“Ghidul” nostru în această lume este Silvia Albu, o tânără reîntoarsă de curând în orașul natal, care lucrează într-o librărie din Pitești. Spun reîntoarsă deoarece o dramă din viața fetei o obligă să părăsească orașul pentru o perioadă.
Cu toate că subiectul comunismului e deseori prezent în arta literară și cinematografică românească, Veronica D. Niculescu reușește să ofere o altfel de perspectivă. Cred că e prima carte care a reușit să mă integreze atât de bine în acea lume.
Toate detaliile sunt atât de vii și atât de bine alese, încât te simți efectiv acolo, printre personaje.
Simți și tu în palmă răceala bucății de carne de la Măcelărie. Auzi coaja crocantă a pâinii rupându-se sub cuțitul vânzătoarelor. Simți mirosul gumelor de șters fosforescente din Librărie. La fel și pe cel al cărților și al colilor de hârtie. Te învăluie și pe tine întunericul care înghite orașul zilnic, negreșit, la aceeași oră, și auzi totodată corul revoltat care răsună în cartier din această cauză.
Să nu mai spun câtă nostalgie mi-a stârnit Vocabularul care e deseori pomenit în carte! 🙂 Îl mai știți sigur – cel în care scriam cuvintele necunoscute. Cred că se mai folosește și astăzi, dacă nu mă înșel. În cazul meu, a fost ca și cum m-aș fi teleportat în urmă cu cel puțin 20 de ani, când aveam un asemenea Vocabular și îl foloseam în școala generală. Aproape că am uitat că există, iar în viața reală prea puțin îl aduce cineva în discuție. Pare a fi genul de obiect din colecția de rechizite care e mai rar întâlnit/pomenit, comparativ cu un creion, un stilou, un caiet, o riglă. Realizând lucrul ăsta, aproape că ți se face milă de el :)) ceea ce contribuie și la nostalgia de care vorbeam…
Revenind însă la carte – nu de puține ori mi s-a părut că ar putea fi atât ecranizată, cât și transpusă într-o piesă de teatru. Decorul în care personajele roiesc pe tot parcursul cărții pare să se mute constant din Librărie în Măcelărie, în Cofetărie, în Ceasornicărie, la Poștă, în Alimentară ș.a.m.d.
Mai mult decât asta m-a impresionat, însă, felul în care autoarea a reușit să îmbine mâhnirea comunismului cu voioșia și inocența copiilor. Contrastul dintre aceste scene e atât de puternic și totuși atât de firesc.
Te face să te întrebi dacă ar trebui să simți milă, sau să realizezi că razele de soare se strecoară până și în cele mai întunecate colțuri? În cazul meu a fost puțin din ambele.
După cum se poate deduce, cartea nu este doar un tablou al perioadei comuniste.
Poveștile personajelor sunt expuse în frânturi, pe tot parcursul cărții. Fiecare cu specificul său, însă din păcate, majoritatea modelate de probleme, drame și griji. Ele se îmbină, însă, foarte natural cu glasurile copiilor, care reușesc de fiecare dată să spargă atmosfera apăsătoare.
Foarte mult mi-a plăcut cartea și chiar o recomand!
Cum să-ți spun? După un timp, înțelegi că nu mai poți fi niciodată fericită fără să te întristezi. Și odată ce înțelegi asta, nu te mai simți vinovat dacă-ți mai scapă un zâmbet, dacă râzi, dacă ești bucuros din te miri ce prostie. E întotdeauna și tristețea acolo. Silvia, mortul iubit rămâne cu tine pe viață: ca viu. Când îi oferi locul ăsta din tine, unde fericirea devine posibilă, chiar așa, doar lângă întristare, el prinde viață din nou. Și așa reîncepi și tu să trăiești. Mortul care trăiește în tine te vrea de fapt fericit. Când ești fericită, nu te teme, fiindcă tu nu îl alungi, ci-l hrănești. Cu viața ta îi dai viață.
Mătușa Gina îmi spunea că e bine ca atunci când simți că te cotropesc gândurile rele să te oprești, să înțelegi că gândurile sunt doar gânduri și nimic altceva, sunt mai mult decât prezentul, decât trecutul și decât viitorul, de cele mai multe ori n-au nicio legătură cu realitatea, sunt păsări negre ale imaginației, coșmaruri ale zilei. Să te oprești când simți că te sufocă și să te uiți bine la ceva concret, de lângă tine. La un cotor de carte, asta dacă nu citești chiar cartea și nu te poți muta cu totul în povestea din ea, la un pix, la un creion, ia-le și uită-te atent la ele, pipăie-le, miroase-le, observă-le detaliile, pune vârful limbii peste ele dacă trebuie – ăsta-i prezentul și asta-i realitatea, atât. Lipește-te bine de ele.
