Cartea aceasta mi-a atras atenția încă de când am văzut recomandarea Alinei Cărbunaru (link către articol aici: Acmedia.ro 🙂 Alina, mulțumiri și pe această cale).
Nu am stat prea mult pe gânduri înainte de a o cumpăra și îmi pare bine că am făcut asta!
Poate pentru aceia dintre voi care sunteți deja familiarizați cu ședințele de terapie, informațiile din această carte nu vor fi noi. După cum se poate să nu fie prea multe noutăți nici pentru cei obișnuiți să citească articole și/sau cărți de specialitate, sau să urmărească documentare și filme ce tratează asemenea subiecte.
Deși am dat peste idei și noțiuni deja întâlnite până acum, am descoperit și multe perspective interesante, utile. Unghiuri noi din care să pot privi în/din interiorul meu. Când se întâmplă lucrul acesta în cazul unei cărți, nu pot decât să mă bucur și să îi ofer și eu puțin mai multă expunere. 🙂
Cu noțiunea de copil interior nu cred că mai atrag atenția vreunui cititor de pe-aici. E metafora care – spune Stefanie Stahl – “înglobează toate părțile inconștiente ale personalității noastre, întipărite în noi încă din copilărie”. Dacă aduc însă în discuție conceptele de “copil-lumină” și “copil-umbră”, poate vă fac, totuși, să măriți o pupilă, sau măcar să ridicați o sprânceană.
Cam în jurul lor își conturează Stefanie Stahl terenul de joacă în această carte.
Ea subliniază că pe lângă sentimentele care sunt atribuite de obicei copilului interior, o importanță deosebită o au și convingerile interioare. Astfel, copilul nostru lumină e ghidat de convingerile pozitive, iar copilul-umbră de cele negative.
Prin explicarea anumitor concepte psihologice, prin descrieri, exemple și exerciții, autoarea își propune nu doar să îi identificăm pe acești copii din interiorul nostru, ci și să facem pace cu ambii.
Să îi conștientizăm și să le învățăm limbajul. Să știm când anume acționăm din perspectiva eului adult, a copilului-lumină, sau când suntem trași de mânecă de copilul-umbră (pentru că da, după cum poate ați dedus deja, copilul-umbră este “capul răutăților”). Culmea e că nu acționează în niciun caz din răutate, sau din rea-voință. O face, de cele mai multe ori, din teamă, neînțelegere, sau lipsă de iubire.
După cum am menționat deja și mai sus, copilul interior (atât copilul-lumină, cât și copilul-umbră), înglobează părțile inconștiente ale personalității noastre. Se conturează când suntem mici, odată cu mecanismele de apărare.
Cu toate că mecanismele noastre de apărare contribuie, deseori, la diferite conflicte și tensiuni, trebuie să le privim cu blândețe. Rolul lor, după cum bine sugerează și numele, este de a ne apăra. Întrucât dorința noastră de apartenență este una existențială, mecanismele de apărare sunt cele care ne ajută să împiedicăm atacarea sau respingerea noastră.
În carte sunt prezentate atât mecanismele principale de apărare, pe care le deține orice individ (proiecția și, respectiv, reprimarea, ale căror definiții le găsiți mai jos), cât și cele specifice.
Sunt punctate, de asemenea, și nevoile psihice fundamentale. Ele se pare că rămân neschimbate pe parcursul vieții, cam ca și nevoile corporale. Acestea sunt:
- nevoia de apartenență
- nevoia de autonomie și control
- nevoia de satisfacere a plăcerii, respectiv, de evitare a neplăcerii
- nevoia de încredere în sine, respectiv de recunoaștere
Ori de câte ori ceva nu funcționează cum trebuie, putem fi siguri că cel puțin una din nevoile de mai sus nu ne sunt satisfăcute. Important este să urmărim traseul invers al reacțiilor, sentimentelor și gândurilor și să descoperim de ce-urile din spate. Să fim conștienți, pentru a putea opri automatismele în spatele cărora stau mecanismele noastre de apărare și copilul-umbră.
Sunt sigură că e o lectură care poate oferi măcar o perspectivă utilă celor care sunt interesați de asemenea subiecte.
E adevărat că abordarea e de multe ori specifică acelui stil întâlnit în cărțile de dezvoltare personală (știți voi la care mă refer). În cazul cărții de față… nu mi s-a părut deranjant. Perspectivele și informațiile oferite mi s-au părut mult mai valoroase.
Mai jos am grupat câteva idei, concepte și citate care mi-au plăcut și care cred că pot fi utile pentru a vă contura o idee și mai bună despre carte.
Pentru mine categoric a fost o lectură folositoare. Mi-a oferit, așa cum spuneam și mai sus, noi unghiuri din care să pot privi în/din interiorul meu și sper ca la fel să fie și în cazul vostru, dacă vă decideți să o citiți. 🙂
Idei/perspective interesante:
» Efectele pe care altruismul le produce în creier sunt similare cu cele produse de sex, sau de mâncatul unei tablete de ciocolată (fapt care, cred eu, va fi pe placul tuturor celor care cred în binele existent în oameni)
» Există cercetări neurobiologice care demonstrează faptul că nu doar dispoziția influențează atitudinea corporală, ci și vice-versa. Atitudinea corporală ne poate influența, așadar, dispoziția. (despre acest lucru știam deja dintr-un Ted-Talk susținut de Amy Cuddy; poate vă e cunoscut și vouă, însă pentru orice eventualitate, îl voi lăsa și aici, în cazul în care e cineva interesat)
» “Oamenii dificili au copii-umbră foarte răniți”. Ideea aceasta că oamenii răutăcioși sunt de fapt oameni care suferă, că oamenii care sunt împăcați cu ei înșiși nu ar face rău în mod voit e deja cunoscută. Cred, însă, că imaginea aceasta a unui copil-umbră rănit poate fi foarte puternică atunci când e nevoie de înțelegere față de persoanele dificile. Și cred că perspectiva generală din această carte, a copiilor-umbră, poate îmblânzi situații tensionate, după citirea cărții. Îmi imaginez că, poate, reușim să fim mai puțin nervoși, frustrați, supărați etc atunci când vizualizăm copii răniți sau speriați în spatele adulților cu care împărtășim momentul tensionat.
» E important să verificăm și să ne corectăm percepția pe cât de des putem. Cu alte cuvinte, să ne asigurăm că ea e analizată și de eul nostru adult, nu doar de copilul interior. Dacă mai dăm dovadă și de empatie, și ne punem și în locul celuilalt, deja merităm o eugenie. În sensul ăsta, în ajutorul nostru mai vine și următoarea informație: s-a demonstrat că atât sentimentele puternice de bucurie, cât și cele puternice de tristețe, furie etc. ne blochează, pe moment, gândirea obiectivă și accesul la informații care ne pot ajuta în luarea unor decizii. În ideea aceasta, detașarea ne poate ajuta mult. De multe ori se poate dovedi mai înțeleaptă o decizie care nu a fost luată “la cald” (să nu mai vorbim de vorbele care nu sunt spuse “la nervi” :D).
» “Nu am defecte, sunt doar efecte speciale” – aceasta e o glumă pe care am întâlnit-o în carte și care mi-a plăcut mult. Schimbă cu totul perspectiva, putem îndrăzni chiar să sperăm la o nominalizare la Oscar, la categoria “Best visual effects” :))
Concepte interesante:
Încrederea în sine oglindită – concept denumit de David Schnarch (cercetător american în domeniul sexualității), care se referă la modul în care copiii se oglindesc în adulții care îi îngrijesc. “Când mama îi zâmbește copilului, pentru copil e ca și cum ar ține o oglindă în fața ochilor, care-i arată că mama se bucură de existența lui.” Încrederea în propriile noastre forțe este puternic influențată de acțiunile oamenilor care ne îngrijesc când suntem mici. Nu cred că greșesc crezând în puterea unui zâmbet chiar și la vârsta adultă. 🙂
Încrederea vitală – aceasta se formează în primii ani de viață, tot ce ține de îngrijirea sugarului fiind deosebit de important în acest sens – hrănirea, îmbăierea, mângâierile etc. De această încredere vitală va depinde, în mare parte, și felul în care vom privi lumea, ca adulți. Cât de ușor ne va fi să ne încredem în ceilalți, cât de ușor ne va fi să avem relații apropiate și sănătoase cu cei din jur, cât de ușor ne va fi să vedem binele din oameni și partea plină a paharului.
Proiecția – termen de specialitate din domeniul psihologiei, care se referă la perceperea celor din jur prin prisma propriilor nevoi și sentimente.
Reprimarea – negarea realității, baza tuturor mecanismelor de apărare. Este vital să avem capacitatea de a nu fi mereu conștienți de toată durerea și suferința care există în lume, inclusiv de vulnerabilitea și vremelnicia noastră; altfel, cel mai probabil am fi copleșiți și lipsiți complet de puterea de a mai acționa în vreun fel.
Citate:
Cu proiecțiile noastre în capetele celorlalți, ne desființăm singuri. Dacă avem o părere bună despre noi, credem că și ceilalți trebuie să gândească la fel. Dacă avem o părere proastă despre noi, proiectăm acest verdict și în mintea celorlalți. Fii foarte atent cu ce frecvență ai impresia că altul crede (proiectezi în mintea celuilalt) că ești prea gras, prea urât, prea prost, prea plictisitor etc. și, crezând că celălalt gândește ca tine, îți compromiți moralul.
Căutarea perfecțiunii rezultă mai rar dintr-o dedicare pătimașă unei îndeletniciri, și, de cele mai multe ori, din teama ascunsă de a suferi un eșec și din teama de a fi respins.
Cu cât mai des ne trece prin minte un gând, efectuăm o acțiune sau resimțim un sentiment, cu atât mai reale devin acestea, cu atât mai profund se impregnează ca asocieri neuronale stimul-reacție în creierul nostru, în conștiința noastră. Conexiunile neuronale din creierul nostru se transformă, în urma repetiției uzuale a gândurilor, senzațiilor și faptelor, în căi de date din ce în ce mai largi, în timp ce gândurile, sentimentele și faptele alternative se transformă, în cel mai bun caz, într-o cărăruie disponibilă.
În viață, aproape totul se învârte în jurul relațiilor noastre interumane. Relațiile bune te fac fericit, relațiile proaste te fac nefericit. Cui îi folosește cea mai mare avere, când se simte singur? Ce-ți oferă succesul, dacă nu-ți e nimeni aproape? Un profund sentiment de singurătate este cea mai rea stare sufletească în care se poate afla un om. Avem o dorință puternică de a fi recunoscuți și de a aparține unei comunități. Dorința noastră de apartenență este una existențială.
