Nici că puteam să fiu mai entuziasmată când am aflat că Iv cel Naiv (ale cărui poezii îmi plac mult) va publica un roman.
Nu a fost loc de întrebarea “oare o să-mi placă?”. În schimb, mă întrebam cum se va face simțită naivitatea lui Iv într-un thriller, ce semnificație are titlul, dacă va avea și o amprentă lirică romanul (iar dacă da, în ce fel), cum va suna dedicația de pe cartea mea (pentru că da, m-am înghesuit virtual să prind carte cu autograf) și, sinceră să fiu, mă întrebam și cum arată scrisul lui Iv cel Naiv; ca orice muritor de rând, am curiozități cât se poate de superficiale deseori. 😀
Așadar, m-am bucurat când: 1) am aflat de roman, 2) am plasat comanda, 3) am primit mesaj de la curier că îmi va fi livrată comanda (iubitorii de cărți înțeleg încărcătura emoțională a acestui moment 
), 4) am primit comanda, 5) am citit dedicația.
M-am bucurat, bineînțeles, și citind romanul, însă am experimentat și sentimente contradictorii.
Și nu spun asta ca și cum cartea ar fi fost menită să fie 304 pagini de bucurie. Nicidecum. Însă, dacă sunteți deja familiarizați cu poeziile lui Iv cel Naiv, cred că știți deja că ceea ce face el, printre altele, este să ofere zâmbetelor rimă. Ne zâmbește în rime. Asta e senzația mea, cel puțin. 
Cu romanul “Să nu ne facem de râs în fața furnicilor” a fost, în mare parte, la fel. N-ai cum să rămâi indiferent la anumite jocuri de cuvinte, comparații ghidușe și perspective poetice à la Iv. Pur și simplu au puterea asta de a trage ușor în sus de colțurile buzelor.
Însă, așa cum spuneam, am experimentat și sentimente contradictorii.
Romanul e conturat în jurul Amandei, o fetiță de 12 ani și jumătate, alături de care trăim și ne reamintim perioada adolescenței. Îi suntem alături, practic, câteva luni de zile din viața ei. Suficient, însă, pentru a surprinde o parte din schimbările pe care le experimentează. Isteață și matură, Amanda are propriul ei univers. Fiecare persoană din viața ei are un nume diferit față de cel real, iar întrebările pe care și le pune depășesc lejer ca număr cei 189 de pistrui pe care îi are.
Deseori am simțit, însă, că modul de gândire al Amandei și anumite momente de trăiri/descoperiri sexuale sunt un pic prea mult pentru vârsta de 12 ani jumate. Și da, știu că generațiile actuale sunt diferite față de ce se întâmpla acum 18 ani, când aveam eu 12 ani. Categoric. Modul în care ei evoluează și accesul la informație e simțitor diferit. Știu și că romanul e unul de ficțiune, și poate că nu ar trebui să mă cramponez într-o cifră, ci mai degrabă să văd în Amanda un reprezentant al adolescenților. M-am gândit și la asta. Și totuși… ceva din mine nu a putut să treacă peste acest aspect. Pentru mine, câțiva ani în plus la vârsta Amandei ar fi oferit lecturii un plus de autenticitate.
Contradicții au existat în mintea mea și legat de prima parte a cărții, care, trebuie să recunosc, nu m-a prins atât de tare pe cât mi-aș fi dorit. Mă așteptam să mă captiveze mai mult și cumva eram puțin frustrată că asta nu se întâmplă. Știam că îmi place cum scrie Iv și nici nu îmi pusesem problema să NU îmi placă romanul. Și totuși… cumva simțeam că nu țin pasul cu trecerile bruște de la o scenă la alta din viața Amandei, cu personajele episodice din viața ei, că pe alocuri sunt cam multe comparații/metafore într-o singură pagină, că anumite dovezi de inteligență ale Amandei sunt puțin forțate în context, pentru a-i pune în evidență istețimea și maturitatea.
A doua parte a cărții, însă, mi-a oferit o altă perspectivă asupra lucrurilor și a aruncat o nouă lumină asupra construcției romanului. Subiectivă, bineînțeles, nu spun că asta a vrut să spună autorul ci mai degrabă că așa am perceput eu lucrurile.
Dacă prima parte am resimțit-o ca fiind puțin mai tumultoasă și poate chiar ușor haotică, a doua mi s-a părut mai așezată. Mai înțeleaptă. Iar asta cred că se datorează și unui strop de maturitate pe care experiențele trăite de Amanda i l-au oferit (dap, mai matură decât era deja :))). Zbuciumul adolescentin a rămas tot acolo, bineînțeles, dar l-am perceput ca fiind mai potolit. O idee mai ordonat (dacă se poate spune asta despre un zbucium), ca și gândurile Amandei.
Cred că Iv a reușit să surprindă foarte bine tumultul de curiozități, îndoieli și sentimente care vin odată cu adolescența.
Multe din momentele trăite de Amanda sunt exerciții de empatie lesne de rezolvat de către un cititor empatic.
Un exemplu ar fi momentele sale de angoasă în ceea ce privește relația sa cu părinții. Cred că e tare greu să nu empatizezi și să nu îți dorești ca astfel de trăiri să nu fie experimentate de niciun copil, indiferent de vârstă. Citind acele părți mai puțin fericite, chiar mi-a venit în minte un citat întâlnit în cartea “Trei etaje” a lui Eshkol Nevo: “Când un om în toată firea pare abătut, e o imagine oarecum rezonabilă. Viața ne zdrobește pe toți într-un moment sau altul. Dar un copil?“
La fel se întâmplă și în cazul îndoielilor sale, curiozităților, primei iubiri, contradicției care se naște din nevoia de familiaritate și de cea de unicitate.
Cred că pentru cititori, multe din momente sunt ca o călătorie în timp, către propria adolescență.
Mi-a plăcut felul în care au șlefuit-o experiențele prin care a trecut, dar în continuare în mintea mea un asemenea nivel de maturitate depășește cu mult vârsta de 12 ani. Mă gândesc doar că, în relația cu părinții, de exemplu, multor oameni le trebuie zeci de ani până să ajungă să vadă lucrurile în felul în care le vede ea în cele din urmă, caz în care experiența Amandei poate fi de-a dreptul intimidantă. :))
Din nou mă cramponez de cifre, știu… Drept urmare cred că romanul lui Iv, deși e dedicat adulților, ar trebui citit și cu ochi de copil.
Poate cel mai bine e să fie citit cu copilul nostru interior în poală – păstrăm pentru noi ideile dedicate adulților și le rumegăm, dar pătrundem în universul copilului interior și ne dăm frâu liber imaginației când e cazul. Și e cazul, de multe ori, iar asta mi-a plăcut. Pentru că deși cred că îmi place o idee mai mult de Iv poetul, consider că avem nevoie de astfel de lecturi, dedicate atât nouă, cât și copiilor din noi.
Acolo, în lumile ireale ale cărților, învățase să își strunească emoțiile sau să le lase libere, acolo se transformau visele ei, în sfârșit, în realități vii, colorate, acolo căuta mereu răspunsuri pentru întrebările ei, dar găsea răspunsuri pentru alte și alte întrebări la care nu se gândise încă.
Secundele doar par egale între ele, însă o secundă de ură e mai lungă decât o secundă de iubire.
Căci ce sunt, oare, conflictele dacă nu niște nevoi de afecțiune deghizate în așa fel încât să nu le recunoască nimeni?
Așa erau ei și așa aveau să fie cât timp aveau să fie. Puteau face din nimic ceva – orice, iar din orice – magie.
Erau doi adolescenți la fel de plini de semne de întrebare ca ea și cu o dorință la fel de mare de a reuși să le îndrepte și să le transforme în semne de exclamare.
Iubirea de sine e o pasăre rară, dar odată ce te împrietenești cu ea, vine și te curăță de neliniști, o porți în cârcă, cum își poartă orice bivol egreta, însoțindu-te chiar și în cele mai adânci mlaștini, însă partea cu adevărat fantastică e că această egretă poate lua și ea bivolul în spinare, purtându-te în locuri în care altfel n-ai avea cum să ajungi.
E un mare meșteșug și prietenia asta – să poți pătrunde în sufletul omului fără să-i atingi un fir de păr.
Când te simți iubit, nu mai ai nevoie de nimic altceva, nici măcar să-ți termini propoz
