O lectură ca o furtună de vară.
Începe violent, brutal. Fiecare mărturisire e un tunet care te sperie și te face să-ți dorești un adăpost. Descrierile sunt ca primii stropi mari și reci – îți trec prin haine și te zgribulesc.
Nu ai timp să te dezmeticești, tunetele și stropii vin în valuri.
Cu timpul, însă, ploaia încetinește. Cerul devine mai puțin întunecat. Te obișnuiești cu stropii. Nu-ți mai par reci și nici nu te mai izbesc atât de violent. Începi să distingi mai bine orizontul, totul capătă contur.
Relația dintre Aleksy și mama lui e surprinsă într-un moment furtunos. La început îți vine greu să o înțelegi. Să ÎI înțelegi.
Încet, încet, însă, se potolește. Empatia se strecoară printre rânduri și începi să te poți pune în locul fiecăruia.
S-ar putea să ai momente în care să-ți dorești ca întreaga poveste să fie mai lungă. Să poți petrece mai mult timp alături de personaje, pentru a le înțelege și mai bine povestea, complexitatea.
Am avut și eu gândul ăsta pe alocuri, dar apoi mi-am zis că și asta face ca lectura să fie asemenea unei furtuni de vară – e puternică și de scurtă durată.
Eram, fără îndoială, de partea lucrurilor, nu a oamenilor, în acea piață. Și eu, ca și ele, am fost mereu în plus, niciodată trebuincios, rezultatul trist al unei târguieli de moment și o ciornă îngălbenită a celui care urma să fie, într-o zi, Fiul. Cel normal, apt, vrednic, alb și rumen ca ouăle de Paști. Dar pentru că noul fiu nu venea, iar Mika muri subit, lăsând în urma sa un gol vinovat și spărgându-ne pe toți ca pe un parbriz de mașină, soarta mea rămăsese în aer. Nici iubit, nici dorit, nici de aruncat – un fel de veioză în formă de lalea într-o casă de orbi. O sticlă goală de parfum. O vază de cristal cu porumbei pe masa unei moarte. Dacă ar fi existat piețe de vechituri pentru oameni, mama și cu tata m-ar fi schimbat pe o stropitoare sau pur și simplu m-ar fi lăsat sub o tarabă și ar fi fugit.
În acea dimineață în care urma să ne întoarcem în sat, mama se îngropase pe jumătate în scoici și m-a chemat să îi îngrop și a doua jumătate, căci ea nu putea singură. I-am spus că o să răcească: pentru că pe mare se stârnise vântul, nisipul era ud, ea avea cancer și valurile veneau mari. Mama însă a insistat. Am tot îngropat-o răsturnând peste ea pumni de scoici mărunte, până când în locul ei a apărut o ridicătură sidefată, ca un val împietrit care vorbea și speria pescărușii. Valul cu miez de mamă era nespus de frumos și emana o lumină multicoloră, ca un curcubeu pe moarte.
