Știți sentimentul acela pe care-l ai când te afli în fața unui peisaj pitoresc și îl admiri, așa, cu tot ceea ce îți oferă? Prima reacție nu e neapărat să pui degetul pe ceva anume – seninul cerului, culoarea apei, aerul curat și sărat. Nu îți vine să dezbini frumusețea peisajului prin scoaterea în evidență a unui element anume. Permiți acelui tot să îți invite fiecare simț la dans. Te lași purtat, vrăjit.
Ca și după o piesă de teatru, aplauzi întreaga echipă, știind că frumusețea piesei e dată de participarea tuturor.
După terminarea cărții lui Mihail Victus, am avut același sentiment – că m-am lăsat purtată în această poveste și că, odată încheiată, îmi e greu să subliniez punctual ce anume mi-a plăcut la ea (pentru că da, mi-a plăcut mult!). Nici nu am simțit că s-a încheiat, întrucât multe zile de la terminarea cărții am fost în continuare cu gândul la Irina și Horia.
Am lăsat să treacă ceva timp între momentul în care am terminat cartea și cel în care scriu aceste rânduri, tocmai pentru a-mi da seama ce anume m-a ținut prinsă de roman – chiar și după terminarea lui – și pentru a analiza retrospectiv felul în care e scris.
Un moment de cumpănă din viața a doi frați – Horia și Irina – descoase în fața cititorului întreaga lor viață. Spun descoase pentru că, întocmai precum un fir desprins dintr-o țesătură, observăm într-un final cum totul se leagă, se împletește.
Horia – fost boxer, actual profesor de istorie si profesor suplinitor de sport – este acuzat de hărțuire sexuală. Cu toate că acuzația adusă este una gravă, nu de puține ori Horia pare a fi mai degrabă un privitor pasiv al poveștii sale decât un protagonist. La polul opus, Irina depășește de multe ori pragul pe care un devotament frățesc îl trasează în mod firesc.
Actualitatea se întrepătrunde cu momente din trecutul celor doi. Copilăria lor scoate la iveală multe răspunsuri cititorilor care înțeleg influența majoră pe care o au adulții importanți din viața noastră. Înțeleg felul în care trauma erodează viața adultă. Cât de important este să fim văzuți, ascultați și înțeleși când suntem mici, pentru a putea privi lumea cu încredere și deschidere atunci când creștem. Cum anumite slăbiciuni ale figurii materne/paterne ne pot determina să devenim exact opusul părinților noștri – printr-o răzvrătire voită, ori inconștientă – sau, din contră, ne pot determina să repetăm aceleași tipare, fără ca măcar să ne dăm seama de acest lucru.
În ceea ce privește felul în care e scris romanul, am apreciat foarte mult fluiditatea și naturalețea. Atât de bine se leagă totul și atât de firești sunt trecerile de la un cadru la altul, de la un personaj la altul, de la un moment din prezent la unul din trecut, încât nu e loc de confuzii sau nelămuriri în ceea ce-l privește pe cititor.
Asta nu înseamnă însă că se oferă toate răspunsurile și nu rămâne loc de întrebări. Din contră. Însă acest lucru l-am văzut mai degrabă ca fiind o invitație la un exercițiu de imaginație, de introspecție (de ce nu?), de cugetare la păcat și binecuvântare, deopotrivă. 🙂
Cu toate că nu am dat peste fragmente sau citate pe care să le scot din context și să le recitesc din când în când – știți voi, alea pe care le subliniem/notăm/pozăm/postăm – nici nu le-am simțit lipsa. Povestea în sine e una foarte captivantă, iar puterea textului, prin naturalețea și fluiditatea sa, e aproape magnetică. Nu a existat niciun moment în care să simt că îmi pierd interesul, curiozitatea a stat cu mine de la început și până la sfârșit. Lucru care, în ochii mei, îi aduce doar cinste unui scriitor.
Am apreciat tare mult și faptul că, deși povestea atinge subiecte cu potențial problematic pentru societatea noastră (și nu numai), Mihail Victus ocolește clișeele și stereotipurile (ironic că vorbesc de clișee având în vedere că am pozat cartea cu un măr mușcat, știu :)) ).
Abordarea te îndeamnă mai degrabă spre curiozitate și dorință de înțelegere decât spre judecată și idei preconcepute. Firescul și naturalețea fac în așa fel încât să nu ai nicio urmă de îndoială, nici măcar când vine vorba de aspectele triste ale poveștii, sau despre cele care îți pot crea un disconfort. Lucrul acesta subliniază din nou, cred eu, talentul scriitoricesc.
Totodată, Mihail Victus știe exact cât și cum să ofere, în fiecare moment. Lucrul acesta mi s-a părut impresionant și foarte promițător, având în vedere că e vorba de un scriitor tânăr. A nu se înțelege că subestimez potențialul pe care îl poate avea o persoană tânără. E doar că abilitatea aceasta pare a fi mai degrabă caracteristică unui autor cu multă experiență. Asemenea unui chef experimentat – dacă e să fac o comparație nu tocmai reușită – care după mulți ani de gătit, știe exact cât și când să adauge ingredientele.
