Mă bucur că încep seria articolelor de anul acesta cu cartea Petronelei Rotar. “Privind înăuntru” este cea mai recentă carte a ei și preferata mea de până acum!
Înainte de a povesti despre carte, aș vrea să te îndemn să o urmăreșți pe Petronela și pe pagina ei de Facebook. Eu fac asta deja de câțiva ani și mă bucur că am descoperit-o. E un om foarte asumat. E sinceră și umană. Are un stil aparte de a privi lumea și de a o descrie – sensibil, dar și realist, cu mult umor și mereu îmbrățișat de empatie.
“Privind înăuntru” e o dovadă de mare curaj. Pentru mine a fost și cartea prin care am simțit că o cunosc mai bine.
Titlul e foarte sugestiv pentru a-ți face o idee despre carte. Petronela, într-un mod foarte curajos și asumat, ne povestește experiențe din viața sa, punând accentul pe autocunoaștere și iubire de sine.
În copilărie a fost abuzată, respinsă de mamă. Ulterior a fost victima unui viol, a fost nevoită să înfrunte moartea iubitului ei din adolescență, a trecut prin două divorțuri și mai multe relații (mai mult sau mai puțin abuzive).
Într-o lume în care majoritatea oamenilor aleg să nu vorbească despre rănile și vânătăile pe care ni le facem alergând prin curtea din școala vieții, Petronela vine în fața noastră cu vânătăile la vedere. Ne spune povestea rănilor ei. Ne arată cum iubirea și cunoașterea sinelui pot transforma aceste răni în cicatrici.
Pentru ea, terapia a cântărit greu în acest proces. Vei găsi multe pasaje despre asta în carte. Vorbește, totodată, despre însemnătatea și dificultatea de a face acest pas; despre cât de important e rolul unui terapeut potrivit pentru tine.
Destăinuiri, frici, frânturi din greul și frumosul vieții ei. Pe toate le vei găsi în carte. Petronela ne vorbește despre ele așa cum ar face-o o soră mai mare – cu blândețe, cu dorința ca experiența ei să te ajute.
Copilăria nu e descrisă doar din prisma momentelor grele și urâte. Sunt multe pasaje care pot trezi nostalgii cititorilor.
Inevitabil ne invită să ne retrezim propria memorie olfactivă, atunci când vorbește de “mirosul casei lui nagymama”, de “cel al fricii cînd mergeam la veceul din curte și porcii rîmau lângă fundurile noastre”, de “mirosul apei rîului și al cailor veniți la scăldătoare”, de “mirosul subrațului și gâtului asudat și ars de soare al taților noștri când se întorceau seara, de la pescuit”.
(Ca o mică paranteză: pe mine m-a înduioșat și termenul “nagymama” – care înseamnă “bunica”, în maghiară, pentru că la fel îi spuneam și eu bunicii mele, deși nu puteam să mă laud că știu limba. Nu întâlnesc prea des termenul… așa că a mers direct la corazon. 🙂
Am rezonat și cu teama Petronelei față de persoanele care spuneau – cu tot dragul, bineînțeles – “mîncu-ți inima”, pentru că și noi aveam o vecină care obișnuia să îmi spună așa, când eram mică, și nu îmi plăcea deloc :)) Astea doar așa, ca fun facts) 🙂
Tind să spun că sinceritatea, asumarea, îndemnul către cunoașterea și iubirea de sine sunt pilonii de bază ai acestei cărți. E, totodată, și o invitație către introspecție.
Am mai spus-o și repet: cartea ei e o dovadă de curaj. De muuult, mult curaj. Cred că oricine ar avea multe de învățat citind-o. Petronela nu se rezumă doar la a expune cele trăite de ea; ne împărtășește lecțiile deprinse, părerile ei cu privire la relații, iubire, natura umană.
Insistă asupra importanței de a ne cunoaște propria latura întunecată, de a ne asuma deciziile și acțiunile făcute. Această asumare aduce o și mai mare putere pe care o avem asupra vieții noastre. Până la urmă, chiar dacă nu suntem (în totalitate) vinovați pentru ceea ce ni se întâmplă, felul în care reacționăm la aceste întâmplări ne aparține întru totul.
Neiubirea este o leapșă pe care o dăm mai departe inconștient. Copiilor noștri. Iar asta e așa de dureros și de inacceptabil, că suntem (într-o formă mai distilată, mai subtilă) exact părinții noștri, încât închidem ochiul acela și mințim. Suntem deja ce nu vrem să fim, dar nu suportăm, așa că negăm.
Negându-mi partea rea nu o făceam să dispară. Orbindu-mă la răul din mine nu făceam decât să-l întăresc. Ce te prefaci că nu există nu poate fi molcomit, ci crește în neștire și te năpădește. (…) Nu poți domestici un rău pe care-l negi, la care nu ai acces conștient.
Nu există cea mai bună mamă. Orice manuale de parentaj am urma, copiii tot vor găsi ce să ne reproșeze și tot vor găsi ce vindeca mai târziu. Și e firesc să fie așa, ba chiar dezirabil, căci viața este o căutare perpetuă, o evoluție neîncetată, au și ei lecțiile lor de învățat, experiențele lor dureroase de trăit.
Copiii noștri sunt mici, povara de a da sens existenței noastre și fericirea pe care nu am reușit să o atingem singuri e uriașă. Dacă doar ei ne sunt rostul în viață, ce am făcut până să îi avem? Și, mai ales, ce vom face când ei vor decide, așa cum e cursul firesc al vieții, să plece și să-și trăiască propriile vieți, după propriile reguli? Când le punem lor responsabilitatea sensului și fericirii noastre în mînuțe, ne punem pe noi într-o poziție inferioară, devenim noi cei mici, iar pe ei îi investim cu o putere superioară, îi transformăm în cei mari. Or, într-o familie, lucrurile ar trebui să stea taman pe dos.
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le faci cînd îți dorești o relație de durată este să fii pregătit să privești în față realitatea despre relații, să dez-idealizezi ideea de iubire, de căsnicie, să te rupi de proiecțiile romantice și siropoase pe care ți le oferă filmele și cărțile de dragoste. Fiindcă realitatea nu e așa.
Nu vreau să închei articolul fără să îți spun și despre sindromul Calimero, de care am aflat de aici, din cartea Petronelei. Sindromul Calimero e pus persoanelor care au obiceiul de a se plânge, de a se victimiza.
Numele sindromului e inspirat dintr-o poveste simpatică. Acest Calimero e un puișor desenat de Nino și Toni Pagot, pentru o reclamă din Italia, la detergentul Ava. În reclamă se spunea că e negru pentru că a căzut în noroi, iar detergentul îi redă culoarea galbenă. După ceva timp, Calimero a devenit personajul unei serii de desene animate, în care era al 17-lea puiuț al găinii Cesira. Mama lui – și nu numai – îl respingea pentru că era negru și diferit de frații săi. Astfel, replica faimoasă a puiuțului Calimero era « Fanno tutti coșì perché io sono piccolo e nero » (Toţi fac aşa pentru că sunt mic şi negru). 😀
Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să încurajezi lectura, trimite-l mai departe!
Omidé va fi bucuros pentru fiecare share 🙂
