Cartea lui Hendrik Groen ne arată că bătrânețea poate fi și altfel. Că nu înseamnă doar neputință, resemnare și lipsă de activități. Că poate fi plină de viață atâta timp cât sufletul e încă tânăr.
Hendrik e un domn simpatic, în vârstă de 83 de ani. Locuiește într-un cămin de bătrâni din Olanda. În Amsterdam, mai exact.
La fel ca și ceilalți bătrânei din azil, Hendrik are tabieturile lui. Ia mesele la orele stabilite în incinta căminului. Merge regulat la controale medicale. Respectă programul azilului în ceea ce privește diferite activități.
În acest cămin sunt interzise animalele, cu excepția peștilor și a păsărilor, “dacă nu sunt mai mari de 10, respectiv 20 de centimetri”, conform regulamentului de ordine interioară. Pentru ca nu cumva să ne treacă prin cap să ținem rechini și vulturi de mare.
La fel ca și pentru ceilalți bătrânei din azil, lucrurile mici sunt, deseori, adevărate evenimente.
Cu toate acestea, Hendrik este un bătrânel atipic. Refuză să creadă că toate discuțiile oamenilor în vârstă trebuie să graviteze în jurul pastilelor, bolilor și văicărelilor. Conversațiile despre vreme îl plictisesc și le evită. Nu agreează laudele aduse vremurilor trecute și nu crede că prezentul trebuie privit ca o degradare a perioadelor de altădată.
Împreună cu alți bătrânei care îi împărtășesc modul de gândire, înființează clubul “Badanumo” (“Bătrân, dar nu mort”). Astfel, membrii acestui club fac activități neobișnuite comparativ cu ceilalți colegi de la cămin – ateliere de gătit, lecții de golf etc.
Tot ei încearcă să lupte pentru drepturile bătrânilor din cadrul căminului, iscând astfel situații tensionate cu conducerea azilului.
Prietenii lui Hendrik nu sunt lipsiți de boli, sau probleme specifice vârstei. Nici Hendrik nu e. Cu toate acestea, ei încearcă să și le asume fără a se văicări prea mult. Reușesc, cumva, să spargă tiparul creat în jurul oamenilor trecuți de o anumită vârstă.
Grija pe care și-o poartă unul altuia este înduioșătoare. În acest sens, “Jurnalul lui Hendrik Groen” e o adevărată lecție de prietenie.
Fiind un jurnal, cartea este scrisă la persoana 1 singular. Lumea văzută prin ochii lui Hendrik este cât se poate de realistă, fără să îi lipsească, însă, umorul și ironia fină.
Scrisul are efect terapeutic pentru el, îl ajută să nu își piardă direcția. Jurnalul reprezintă locul în care îi e permis și lui, din când în când, să își spună nemulțumirile, îngrijorările sau lamentările. În același timp, este și modul prin care reușește să reia calea optimismului.
Limbajul este simplu și precis, ceea ce face ca lectura să fie una ușoară. Asistăm la situații comice, dar și la relatări care ne pot pune pe gânduri.
Bătrânii, ca și copiii, pierd în permanență lucruri, dar n-o mai au pe mama ca să le spună unde să se uite.
Mai demult ne plângeam de agende încărcate, iar acum ne bucurăm ca niște copii dacă din când în când putem nota altceva decât o vizită la doctor.
Citind cartea, m-am gândit mai mult la felul în care e privită și tratată generația oamenilor de vârsta lui Hendrik. Poate nu mereu reușim să fim suficient de înțelegători, sau răbdători cu oamenii mai în vârstă. Poate uităm, deseori, că doar numărul anilor ne desparte de momentul în care vom fi și noi în aceeași situație.
Bătrânețea încetinește, într-adevăr, ritmul corpului fizic, însă nu neapărat și pe cel al minții și sufletului.
Unele lucruri pot fi mai potrivite pentru anumite vârste, însă nu neapărat.
Cred că atâta timp cât ele sunt făcute din poftă de viață și nu din neacceptarea vârstei, orice barieră piere. Indiferent de ceea ce ar spune societatea. Atâta timp cât unele lucruri vin natural, aduc bucurie și pot fi realizate fizic de persoana care le dorește, ele pot fi făcute și la 90+ ani 🙂
Câtă vreme există planuri, există viață.
Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să încurajezi lectura, trimite-l mai departe!
Omidé va fi bucuros pentru fiecare share 🙂
