“Între două lumi” a fost una din cele mai emoționante lecturi de anul acesta, alături de cartea Laurei Ionescu – “Nu te găsesc pe nicăieri”.
O lecție de viață în 389 de pagini.
O poveste care m-a trecut prin toate stările – tristețe, compasiune, teamă, admirație, deznădejde, bucurie, speranță, încredere. Suleika Jaouad m-a ținut lipită de cartea ei în ciuda orei târzii care m-a prins citind și a ochilor obosiți. De ochi umezi, nici nu mai zic, că se subînțelege.
Încerc să nu intru în mai multe detalii decât cele care sunt oferite și în sinopsisul cărții: la doar 22 de ani, Suleika Jaouad este diagnosticată cu leucemie, cu 35% șanse de supraviețuire.
Activitățile specifice tinerilor de vârsta ei sunt înlocuite cu ședințe de chimioterapie și vizite la spital. Lecturile sale sunt redirecționate, în mare parte, către studii medicale și articole de specialitate. Țelurile se rezumă, deseori, doar la a putea ține mâncarea în stomac și la a rezista pe durata unui întreg film, la cinema. Pe scurt – întreaga sa viață se schimbă complet după aflarea diagnosticului.
Suferința fizică și psihică sunt descrise cu suficiente detalii – aspect care poate fi apăsător pentru cititori, avertizez. Gândurile care au însoțit etapele bolii și procesul de recuperare sunt descrise cu franchețe și fidelitate.
Un aspect care mi-a stârnit curiozitatea în mod deosebit a fost modul în care Suleika descrie revenirea la “viața normală”, după încheierea procedurilor și tratamentului. Multe aspecte sunt contrar așteptărilor sale – și poate și așteptărilor noastre, ale celor care nu am trecut printr-o astfel de încercare; nu voi intra în detaliu pentru a vă lăsa să descoperiți singuri.
Totodată, un alt aspect care conturează și mai bine povestea e șansa oferită cititorului de a vedea lucrurile și din perspectiva îngrijitorilor persoanei bolnave. Bineînțeles, tot prin intermediul autoarei.
Așa cum e de așteptat în cazul unui astfel de diagnostic, el schimbă complet și viața familiei și a persoanelor apropiate. Evident că suferințele nu se pot compara – și nici nu e necesar sau util pentru nimeni, ele fiind diferite. Însă categoric boala vine cu provocări și pentru cei apropiați, ale căror nevoi personale trec deseori pe plan secund.
Sunt oferite și perspectivele altor oameni care s-au confruntat cu un diagnostic necruțător. Descoperim și alte povești despre înfruntarea bolii și a atitudinii în fața morții.
E o lectură care mi-a întărit convingerea în ceea ce privește puterea poveștilor, a relațiilor interumane autentice, a cărților și scrisului.
Boala și moartea sunt subiecte care încă îmi provoacă teamă și un mare disconfort. Sunt convinsă că nu sunt singura în această situație și poate tocmai asta face ca astfel de povești să ne zdruncine în felul în care o fac.
Cred, însă, că astfel de povești sunt de mare folos. Pentru cei aflați într-o astfel de situație – fie că vorbim de pacienți sau îngrijitori – ele pot oferi alinare, înțelegere. Pentru cei care au avut norocul de a nu se confrunta cu astfel de provocări, ele pot întregi perspectiva asupra vieții. Și cred că astfel de povești sunt utile tuturor mai ales pentru a ne reaminti de fragilitatea noastră, de imprevizibilitatea vieții și de cât de importantă e prețuirea lucrurilor pe care de prea multe ori le luăm de-a gata.
Lumea de dincolo de fereastră părea tot mai îndepărtată, câmpul meu vizual devenise un vârf de ac. Timpul era o sală de așteptare – îi așteptam pe medici, așteptam transfuziile de sânge și rezultatele analizelor, așteptam zile mai bune.
Atunci când te confrunți cu posibilitatea morții iminente, oamenii te tratează altfel: privirea le adastă pe fiecare aluniță, pe conturul buzelor, își notează nuanța exactă a ochilor tăi, ca și cum ți-ar picta portretul pentru a-l atârna mai târziu în galeria memoriei. Te imortalizează în zeci de fotografii și de filmulețe, încercând să oprească timpul în loc, să-ți surprindă râsul și toate acele momente semnificative pe care le-ar putea vizita apoi în arhiva memoriei. Atenția lor îți dă senzația că ești comemorat încă din timpul vieții.
Suntem cu toții pacienți în fază terminală pe-acest pământ – întrebarea nu e “dacă”, ci “când” survine momentul morții.
Împreună cu medicamentele de chimioterapie, prin venele mele curgea și urâțenie. Mici violențe. Resentimente înghițite. Umilințe îngropate. Furie prost țintită. Și o oboseală profundă, din cauza unei situații care se lungise prea mult ca s-o mai putem îndura.
Cancerul este lacom. Mi-a distrus nu numai corpul, ci și orice am știut despre mine însămi iar acum metastazase în relația noastră, distrugând ceea ce era bun și pur între noi.
A fost ultima noastră urare de noapte bună, dar atunci nu știam. Rareori știe cineva acest lucru.
Zile de naștere și căsătorii, petreceri în cinstea viitorului bebeluș, botezuri, bar mitzvah și quinceañera. Aceste rituri de trecere ne permit să evoluăm de la o fază a vieții noastre către alta; ne împiedică să ne pierdem pe drum. Ne arată o cale de a cinsti spațiul dintre “nu mai este” și “nu încă”.
Boala m-a făcut modestă, umilă și mi-a dat o lecție, ajutându-mă să înțeleg lucruri pe care fata egocentristă de douăzeci și doi de ani care eram înainte să primesc diagnosticul ar fi avut poate nevoie de decenii întregi.
Poate că cel mai mare test de iubire e modul în care acționăm la nevoie. Este momentul responsabilității spre care par să se îndrepte toate relațiile.
