După ce am aflat mai multe despre viața secretă a copacilor (impresiile mele despre carte aici), am zis că e cazul să învăț câte ceva și din înțelepciunea lupilor.
Iubitorii de natură și de animale vor îndrăgi cu siguranță această carte. E o lectură foarte plăcută, ușoară și într-adevăr plină de înțelepciune. Citind-o am descoperit ce animale fascinante sunt lupii, cât de mult se aseamănă cu oamenii și cât de multe am mai avea de învățat, totuși, de la ei.
Dacă îți făcea plăcere să urmărești documentarele despre animale de pe National Geographic sau Animal Planet, garantez că și cartea asta te va delecta. Chiar o poți asemăna cu un documentar. Elli H. Radinger e vocea narativă perfectă, întrucât respectul față de lupi și pasiunea pentru munca ei se fac auzite pe tot parcursul lecturii.
M-a înduioșat fiecare comparație pe care o face între lupi și oameni.
Atitudinea lor față de vârstnicii haitei, conduita lor atunci când vine vorba de creșterea puilor, precum și respectul și grija față de ceilalți membri ai haitei sunt impresionante.
În ciuda distanței dintre civilizația noastră și sălbăticia lor, putem lua foarte multe exemple pozitive din comportamentul social al lupilor.
Mi-au plăcut și unele observații făcute de Elli:
Cu cât mai rapidă și mai complexă devine lumea “de afară”, cu atât mai mult tânjim după familie și valori precum comunitatea, onoarea, încrederea și fidelitatea.
Am învățat de la natură să gândesc în altfel de intervale temporale. Ce sunt doi sau trei ani din viața unui grizzly (30 de ani) sau a unui râu de 10.000 de ani? Trăiești altfel timpul arborilor când ești înconjurat de ei. Răbdarea arborilor mă emoționează de fiecare dată când privesc un stejar bătrân. Faptul că știu că un asemenea arbore crește până la 300 de ani, trăiește 300 de ani și moare timp de 300 de ani mi-a schimbat gândirea. Lumea gândește și trăiește în alte intervale temporale decât mine și nu-i pasă de mine. Este foarte eliberator.
Ca să nu mai menționez de curiozitățile pe care le-am aflat despre lupi:
🐺 Vârsta pe care o ating lupii aflați în libertate este de maxim 9-11 ani (aș fi zis inițial că e cel puțin 20 de ani).
🐺 Faptul că lupii urlă mai mult când e lună plină (imagine emblematică pentru ei) e legat strict de luminozitatea mai bună de care se folosesc pentru a merge, spre exemplu, la vânătoare. Aceștia se pun de acord în privința mersului la vânătoare urlând în grup (lucrul ăsta m-a amuzat, întrucât îmi imaginam posibile replici și mă gândeam că nu doar în cazul oamenilor întrebarea “Ce mâncăm?” necesită implicarea întregului grup :)) )
🐺 Pe lângă alte roluri, urletul lupilor slujește și consolidării legăturilor sociale.
🐺 Lupii cunosc și ei stresul, iar conducătorii unei haite sunt cei mai stresați – în excrementele lor s-a găsit un hormon eliberat în perioade de stres prelungit: glucocorticoid.
🐺 Membrii mai în vârstă ai haitei sunt foarte respectați; lupii mai tineri îi îngrijesc, le aduc mâncare sau chiar mestecă mâncarea pentru ei, în cazul în care cei mai în vârstă încep să își piardă dinții. Importanța membrilor vârstnici e de necontestat, în special în cazul vânătorilor – s-a observat că haitele în care există și lupi mai bătrâni au șanse mult mai mari de reușită atunci când vânează. În această parte a cărții mi-a plăcut și felul în care autoarea subliniază diferența dintre atitudinea lupilor și cea a oamenilor atunci când vine vorba de vârstnici.
🐺 Lupii aflați în libertate oferă alte conotații conceptului de “lup alfa” – conducerea se poate face și fără o atitudine dominatoare, agresivă. Cel care conduce haita nu e neapărat cel mai mare, cel mai puternic sau curajos lup. Importantă e experiența. De asemenea, multe dintre hotărâri sunt luate în comun de perechea conducătoare (deci și de femela lup, nu doar de mascul). Totodată, în anumite situații (și în funcție de capacități), și alți membri ai haitei pot prelua conducerea, fără a pune în primejdie statutul lupului alfa și fără ca acesta să se simtă “ofensat” 🙂
Aaa, și un alt aspect pe care-l consider demn de menționat: dialogul dintre Ken Kenner (ambasador al lupilor din partea organizației de protecție a naturii NABU și consilier pe probleme de lupi) și un păstor român. Când Kenny l-a întrebat pe acesta ce face când un lup îi mănâncă o oaie (problemă des întâlnită în țările în care trăiesc lupii), păstorul român a răspuns că îi e rușine. “Mi-e rușine de ceilalți ciobani, fiindcă nu-s un păstor bun. Animalele sunt răspunderea mea și trebuie să am grijă să nu pățească nimic.”
Autoarea spunea în urma acestui exemplu că și-ar dori ca mai mulți păstori să aibă o astfel de atitudine. Să își asume răspunderea pentru partea lor. Nu e musai ca păstorii să iubească lupii, dar trebuie să își iubească suficient propriile animale pentru a ști cum să le păzească.
Iar în încheiere, câteva concluzii din înțelepciunea lupilor:
Iubește-ți familia, îngrijește-te de cei care îți sunt încredințați, nu renunța niciodată, nu înceta niciodată să te joci.
