Deosebită cartea lui Bogdan Coșa! Mi-ar plăcea să o văd recomandată mai des, consider că merită din plin.
A fost o lectură care mi-a dat mult de reflectat asupra celor citite. La început eram tentată să o văd ca pe o excelentă cartografiere a mediului rural, cu limitările și piedicile sale. O călătorie alături de o familie născută în acest mediu și greu încercată de provocările specifice vieții la sat. Ulterior, însă, mi-am revizuit părerea.
Atinge multe aspecte dureroase, iar unele dintre ele aș tinde să spun că depășesc granița mediului rural.
Se pune degetul pe răni care se pot întâlni și în familii care-și desfășoară viața între betoane. Se surprind aspecte psihologice care își pot întinde rădăcinile dinspre ulițe și înspre străzile asfaltate.
Sigur că unele dintre ele sunt într-adevăr specifice mediului rural. Dar nu am putut să nu mă gândesc că, în ceea ce privește fricile și nevoile, ele la bază sunt aceleași, indiferent de mediul de proveniență. Poate doar capătă alte forme.
Refugiul în alcool e un subiect oarecum consacrat atunci când vine vorba despre viața la țară, dar oare nu există și printre locuitorii din orașe atâtea alte forme de refugiu? Atâtea mijloace prin care se poate refuza înfruntarea realității?
Teama de gura lumii, nu rămâne și ea înrădăcinată în multe cazuri? Atâta doar că “lumea” nu se mai rezumă la consăteni, ci la alte grupuri din care facem parte, fizic sau virtual.
Blocarea în tipare deja cunoscute cred că e, de asemenea, o problemă cu care se confruntă chiar și oamenii care s-au mai îngrijit de educația lor emoțională. În carte, nu de puține ori asistăm la situații în care personajele ar face ceva, ar spune ceva, dar sunt trase înapoi de experiențele trecute, care le paralizează și le aduc la tăcere.
Apoi, un alt aspect (care, recunosc, poate fi și mai subiectiv decât ceea ce am menționat până acum, bazat pe faptul că am ascultat multe podcasturi pe această temă în ultima vreme) care ne vizează pe toți – trauma transgenerațională. E un subiect despre care încă mă documentez și nu am o părere formată, însă anumite lucruri din carte m-au dus cu gândul și la această temă. Violul despre care aflăm pe parcurs, faptul că anumite momente dificile se petrec fix în același mediu, în același loc în care și părinții personajelor au suferit. Problemele din trecut ale familiei care îi afectează și pe membrii actuali. Toate sunt grăitoare, cred eu, pentru a înțelege personajele și, toate cumulate, conturează mai bine fiecare personaj în parte.
Dacă tot am ajuns să vorbim despre personaje, trebuie să recunosc că la început am avut dificultăți în a le identifica, în a le reține numele și gradul de rudenie. Pe măsură ce am avansat cu lectura, însă, apele s-au limpezit. 🙂
Un lucru pe care l-am apreciat în mod deosebit a fost dialogul. Nu țin minte ultima dată în care un dialog mi s-a părut atât de natural și autentic!
Să dați o șansă cărții și să nu vă lăsați păcăliți de o eventuală limitare la mediul rural, așa cum am fost eu tentată să fac. E mult mai mult decât atât. Sau cel puțin așa am ales eu să o văd, într-un final.
Poate fi despre cât de mult contează șansa, mediul în care creștem. Despre cum delăsarea și descumpănirea din jur pot înăbuși ultimele zvâcniri de speranță. Despre felul în care lipsa de educație, de cunoaștere (de sine și în general) ne răpește din potențial. Despre nevoile de bază pe care le împărtășim cu toții, indiferent de mediul în care naștem.
Lumea e rea la țară, doar știi, judecă și nu se gândește că aduce și mai multă supărare.
Ființele acelea sclipitoare de pe ecran supseseră tuturor energia vitală și, în locul obligațiilor față de ceilalți și față de grăuntele lăuntric al fiecăruia, sădiseră îndoială, insatisfacție, descurajare.
Bătrâna îi fripse câțiva cârnați de casă și făcu o mămăligă. Era masa pe care o pregătea întotdeauna când avea oaspeți, cârnați cu mămăligă când veneau, cârnați cu mămăligă când plecau. Punea o lingură de untură într-o tigaie folosită 50 de ani la fript cârnați, o așeza pe sobă, încingea focul sub ea, scotea din congelator ce găsea și îi dădea drumul să sfârâie. În copilăria ei de fruct al războiului, friptura asta era o mâncare de soi și așa rămăsese toată viața. Era felul ei de a-l primi pe cel care venea, de a-i ura noroc celui care pleca.
Lumea se schimbase de atunci, relațiile se uzaseră, iar frații se răciseră unii de alții. Viitorul nu mai era plin de posibilități; munciseră pe brânci dar nimeni nu avansase, munciseră să rămână la liman și asta îi amărâse în timp pe toți; nici tineri nu mai erau, nici să-și schimbe viața nu vedeau cum ar fi fost cu putință. Toaderii nu fuseseră niciodată un neam curajos, dar în ultimul timp deveniseră chiar retrași, temători. Fiecare stătea pe o plută și împingea încet cu prăjina în fundul mâlos al canalului pe care nici nu navigau, nici nu pluteau în derivă, ci se furișau printre pâlcurile de stuf, ciulind urechile.
