Umorul ne dezvăluie faptul că în seriozitatea exagerată stă la pândă absurdul.
Despre Charlie Chaplin trebuie să recunosc că nu știam foarte multe amănunte. Nu cunoșteam detaliile vieții sale personale și profesionale. Cireașa de pe tortul rușinii e că nu văzusem nici măcar un film de-al lui. Asta până să îi citesc autobiografia.
M-am și întrebat, la un moment dat – ținând cont de faptul că interesul meu pentru acest artist a fost aproape similar cu cel pe care îl manifest pentru fizică cuantică, limbaje de programare sau orientare în spațiu – de ce am ținut neapărat să îi citesc autobiografia? Răspunsul l-am găsit repede. E vorba de admirația și simpatia pe care o port oamenilor cu simțul umorului, care se iau mai puțin în serios. Mereu am considerat autoironia o dovadă clară de inteligență. Dacă printr-o astfel de abordare a vieții reușești să mai și furi zâmbete sau să stârnești râsete – cum reușea să o facă Charlie Chaplin – atunci clar reprezinți un material psihologic demn de investigat.
Despre umor, artistul spune că ne permite să vedem “iraționalul din ceea ce pare rațional, neimportantul din ceea ce pare important. Umorul ne activează simțul proporțiilor și ne dezvăluie faptul că în seriozitatea exagerată stă la pândă absurdul.”
Deși numărul nu tocmai mic al paginilor (700) poate fi puțin descurajant la început, lectura este una ușoară și captivantă, cartea putând fi citită cu ușurință și în timpul săptămânii, seara, după programul de lucru. Limbajul nu este unul foarte dantelat, sau presărat cu jocuri de cuvinte care să te facă să întrerupi lectura pentru a le nota. Tonul este unul sincer, însă mai puțin subiectiv decât m-aș fi așteptat.
În mare parte, cartea se concentrează pe viața profesională a artistului. Sunt relatate începuturile timide ale carierei sale, primii pași pe scenă și primele momente trăite sub lumina reflectoarelor. Este descrisă și evoluția fantastică ce a urmat în urma succesului iminent care i-a schimbat, practic, viața peste noapte. Asta nu înseamnă că autobiografia e lipsită de descrieri din viața personală, însă trebuie să recunosc că fiind vorba de un artist de o asemenea anvergură, mă așteptam la mai multe destăinuiri, frământări, gânduri și trăiri – dacă nu din partea unui artist, atunci din partea cui, nu-i așa? 🙂 Ei bine, la acest capitol, mi s-a părut destul de reținut; mi-a lăsat impresia că publicul larg, cititor al cărții sale, nu e tocmai acel prieten bun căruia îi faci tot felul de destăinuiri intime. Descrieri detaliate ale poveștilor sale de dragoste sau a vreunei scene erotice nici nu intră în discuție, întrucât Charlie susține că “nu sexul este cel mai important element în definirea comportamentului cuiva”:
Spre deosebire de Freud, eu nu cred că sexul este cel mai important element în definirea comportamentului cuiva. Mi se pare că frigul, foamea și umilința sărăciei mult mai degrabă îți afectează psihologia. […] În cartea asta nu intenționez să fac o descriere în detaliu a unei partide de sex. Găsesc că e nonartistic, cinic și lipsit de poezie. Mult mai interesante mi se par împrejurările care conduc la o partidă de sex.
Interesante mi s-ar fi părut și mie aceste împrejurări, însă, din nou, cartea nu detaliază prea multe lucruri legate de viață sa sentimentală. Asta nu înseamnă, însă, că a fost una lipsită de trăiri și experiențe. Charlie Chaplin a fost căsătorit de 4 ori, fiind, totodată, tatăl a 11 copilași. Nici despre aceștia, însă, nu aflăm foarte multe lucruri din cartea sa. M-aș fi bucurat să aflu mai multe și despre Chaplin tatăl, soțul, iubitul, nu doar despre Charlie artistul. Cu toate acestea, discreția sa în ceea ce privește viața personală este un fapt de înțeles și deloc de condamnat.
Autobiografia compensează, din punct de vedere al vieții personale, suficient de mult cu pasaje despre copilăria sa, care m-au impresionat profund. Habar nu aveam că a fost un băiețel crescut doar de mama lui. Că a trăit în condiții mizere, în cămăruțe întunecate și închiriate. Că familia sa era formată doar din mama lui și fratele său, Sydney. Aceste pasaje le vei descoperi la începutul cărții și – atenție – au o încărcătură emoțională destul de puternică. Sunt descrise multe scene din viața familiei lui, întâmplări și greutăți din acea perioadă. Una dintre scenele care mi-a rămas, inevitabil, în minte este cea în care, mic și bolnav fiind, Charlie petrece seara doar cu mama sa, în cămăruța lor închiriată:
Eu eram în pat, în convalescență după o febră. Sydney era plecat la orele lui de la seral, iar eu și Mama eram singuri. Era după-amiaza târziu, iar ea stătea cu spatele la fereastră și citea, interpretând și explicând Noul Testament în stilul ei inimitabil. Probabil că emoția îi era și mai mare din pricina bolii mele și țin minte că atunci mi-a oferit cea mai luminoasă și cea mai tulburătoare interpretare a lui Christos pe care am văzut-o sau auzit-o vreodată. Mi-a povestit despre înțelegerea și toleranța lui nemăsurate, despre femeia care păcătuise și era să fie omorâtă cu pietre […] despre ura și invidia Marelui Preot și a fariseilor, descriindu-l pe Iisus și momentul când a fost arestat și liniștea lui demnă în fața lui Pilat din Pont. Mi-a povestit mai departe despre cum l-au dezgolit și biciuit, cum i-au pus pe cap o coroană de spini, cum l-au batjocorit […] și cum, de pe cruce, a privit în jos spre Mama lui și i-a spus “Femeie, privește-ți fiul!” Și cum, in agonia dinaintea morții, a strigat: “Dumnezeule, pentru ce ne-ai părăsit?” Și am plâns amândoi… “Nu vezi?” a spus Mama, “nu vezi cât de uman a fost? La fel ca noi toți, și el s-a îndoit.” În cămăruța aceea întunecată de la demisolul din Oakley Street, Mama mi-a dăruit cea mai caldă lumină care poate exista pe lumea asta și care a lăsat moștenire literaturii și teatrului cele mai importante și mai bogate teme: dragostea, mila și omenia.
Admirația și iubirea nemărginită față de mama sa poate fi remarcată până și în felul său de a scrie: de fiecare dată când apare cuvântul “mama”, acesta e scris cu majusculă. Chiar și după moartea mamei sale, Charlie îi rămâne îndatorat și recunoscător pentru tot ceea ce a fost ea și pentru toate valorile pe care a reușit să le insufle lui și fratelui său, în ciuda situației financiare precare:
Nu știu dacă am reușit să-i fac Mamei un portret cu adevărat demn de ea. Dar ce știu cu adevărat este că și-a purtat mereu crucea cu seninătate. Bunătatea și înțelegerea au fost cele mai importante dintre calitățile ei. […] Nici măcar un grăunte de vulgaritate nu a existat vreodată în ființa ei. Și, în ciuda sărăciei crunte în care fuseserăm nevoiți să trăim, nu ne-a lăsat pe mine și pe Sydney să umblăm aiurea pe străzi, ci ne-a făcut să credem că nu suntem niște produse oarecare ale sărăciei, ci niște ființe unice și deosebite.
Situația materială a artistului se schimbă rapid, când talentul acestuia devine imposibil de ignorat. Începuturile acestui nou stil de viață sunt, însă, copleșitoare pe alocuri, astfel încât artistul trăiește momente în care luxul care îl înconjoară devine covârșitor:
Am închiriat o cameră la hotel Astor, care era destul de grandios în perioada aia. Splendoarea holului de la intrare și siguranța oamenilor care treceau pe lângă mine cu un aer impozant m-au făcut să tremur când m-am dus la recepție să-mi cer camera. Camera costa patru dolari și jumătate pe zi. Timid, am întrebat dacă trebuia să plătesc în avans. Funcționarul a fost extrem de politicos și m-a liniștit: “Nu, domnule, nu e nevoie! “
Când am trecut prin holul ăla cu ornamente aurite și pluș m-am simțit cu adevărat emoționat, așa încât, atunci când am ajuns în cameră, mi-a venit să plâng.
Sinceritatea sa și modul simplu în care își relatează viață, își deschid singure calea spre sufletul cititorului. Totul e povestit atât de clar și firesc, încât nu are cum să nu te atingă! Detaliile cu privire la evoluția traseului său profesional pot fi, pe alocuri, numeroase, însă te bucuri atât de mult de realizările artistului încât le savurezi pe toate. E îmbucurător și impresionant să citești cum, acel Charlie care îți inspira milă prin faptul că umbla cu hainele peticite ale fratelui său, ajunge să poarte discuții filozofice, științifice și politice cu oameni precum Einstein (apropo, în carte vei găși relatarea doamnei Einstein cu privire la momentul în care soțul său a descoperit teoria relativității – nu dau mai multe detalii, însă e nostim), Winston Churchill, Mahatma Gandhi, George Bernard Shaw sau H.G. Wells. E impresionant, totodată, să afli cum filmele lui umpleau sălile de cinema până la refuz, cum oamenii îl întâmpinau cu bucurie si omagii în fiecare oraș/țară unde mergea în vizită, cum nu atingea niciodată fundul sacului cu idei:
Cum se nasc ideile? Printr-o perseverență vecină cu nebunia. Trebuie să ai o capacitate de a suferi și de a-ți păstra entuziasmul o perioada lungă de timp. […] De-a lungul anilor, mi-am dat seama că ideile îmi veneau pentru că le chemam, cumva, printr-o dorință intensă. Dorindu-ți tot timpul, mintea devine un fel de turn de veghe care caută întâmplări ce pot aprinde imaginația – muzică, un apus de soare, puteau să dea o imagine unei idei.
O idee ce mi-a plăcut foarte mult – pe care nu m-am putut abține să nu o notez și cu care aș vrea să rămâi și tu în gând – a fost cea a descrierii oamenilor care și-au păstrat firescul; sunt cei cu “o simplitate care ajunge la oameni spontan, cu căldură, și nu din calcul.”
În carte vei găsi mult mai multe astfel de gânduri și idei, care sunt convinsă că se vor lipi de tine. Trebuie doar să îi dai o șansă cărții. Eu nu cred că vei regreta; ba mai mult, vei căuta și filme de-ale lui. Punem pariu? 🙂
Imagine: Employee(s) of Essanay
Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să încurajezi lectura, trimite-l mai departe!
Omidé va fi bucuros pentru fiecare share 🙂
