Aproape toate prezentările pe care le-am întâlnit pentru cartea asta folosesc în descrierea lui Ove cuvântul “morocănos”. Și pe bună dreptate! Însă, e genul de om morocănos pe care ajungi să îl îndrăgești atât de tare, încât ți-ai dori ca Ove să fie real și să poți purta măcar o discuție cu el 🙂 Iar asta pentru că “Un bărbat pe nume Ove” e mai mult decât povestea unui morocănos. E povestea unui om al faptelor – nu al vorbelor, a unui om care preferă ca micul său univers să fie format din lucruri construite de el (dacă nu în totalitate, măcar parțial) și nu cumpărate de-a gata. E, totodată, o carte despre pierdere, despre viață și bătrânețe, despre prietenie și principii morale.
Având o copilărie nu tocmai veselă, sau ușoară, Ove învață de mic ce înseamnă să îți câștigi existența prin muncă cinstită. Tatăl său reprezintă, negreșit, exemplul lui în ceea ce privește principiile morale. Rutina și tabieturile îi conferă liniște și siguranță, sunt pilonii de sprijin ai existenței sale.
Cumva, la cei 59 de ani ai săi, Ove se trezește într-o lume în care valorile generației sale nu mai caracterizează în aceeași măsură actuala generație. Ove are o mulțime de idei preconcepute cu privire la tinerii din ziua de azi. E neîncrezător în generația iPhone, sau “a cablurilor albe”, cum o descrie Backman. O generație care nu e în stare să mai schimbe un bec fără ajutor. Judecă destul de ușor oamenii, în general, și simte nevoia de a-i cataloga în funcție de diferiți factori (marca mașinii fiind în topul listei). E un om tăcut, care nu vorbește doar de dragul de a vorbi, e rezervat și evită, pe cât posibil, orice formă de socializare. Deși 59 de ani nu ar trebui să fie vârsta la care să începi să renunți ușor la viață și să-ți aștepți moartea, Ove fix asta face. Nu doar că așteaptă moartea, ci chiar caută modalități prin care ar putea să își pună capăt zilelor. Ceata de pitici care îi stau pe creier fac, însă, în așa fel încât dramaticul situației să prindă un iz comic. Și nu doar piticii săi contribuie la asta, ci și noii săi vecini, care par mereu să îi încurce socotelile.
Relația de iubire cu soția lui, Sonja, pare desprinsă din povești, iar referiri la adresa ei vei găsi pe întreg parcursul cărții. În lumea unui om ca Ove, pentru care “totul e alb sau negru”, ea “e culoare; toată culoarea lui”. Avansând cu lectura, vei înțelege mai bine relația lor și punctul actual în care se află Ove, care îl îndeamnă spre idei sinucigașe. Vei vedea, de asemenea, că viziunea cu privire la viața în doi e diferită față de ceea ce promovează actualmente societatea noastră.
A iubi pe cineva e ca și cum te-ai muta într-o casă nouă. La început ești îndrăgostit de tot ce-i nou, te minunezi în fiecare dimineață că-i casa ta, ca și cum te temi că, în orice clipă, poate să năvălească altcineva pe ușă și să spună că totu-i o mare greșeală și că, de fapt, nu ți se cuvine un loc atât de frumos. Apoi anii trec, fațada se scorojește, lemnul crapă pe ici, pe colo, și ajungi să iubești casa nu pentru cât de perfectă e, ci pentru imperfecțiunile ei. Îi știi toate unghiurile și ungherele. Știi cum să faci să nu se înțepenească cheia în yala când e ger. Știi care scânduri din podea se mișcă atunci când pășești pe ele și cum să deschizi ușile dulapului ca să nu scârțâie. Știi toate micile secrete care o fac căminul tău.
În ceea ce privește firul narativ, acesta mi se pare frumos construit, iar personajele au o personalitate bine conturată. Dialogurile sunt, pe alocuri, foarte amuzante, mai ales dacă ții cont de întregul context în care au loc. Comicul de situație și de limbaj e unul aparte, iar dialogurile evidențiază foarte bine acest lucru. (Știu că era fain să fi inclus exemple… Nu am făcut-o pentru că mi s-a părut că ar fi trebuit să integrez tooot contextul pentru ca ele să strălucească așa cum o fac în carte și să le poți gusta cu adevărat; rupte din context, mi se pare că își pierd din farmec).
Cartea e foarte ușor de citit, limbajul nu este unul remarcabil, iar ideile nu îți vor supune mintea la “rumegat”. E de apreciat, însă, povestea. Atitudinea ușor ludică în fața unei teme apăsătoare precum moartea. Umorul și încărcătura emoțională mi s-au părut foarte bine dozate, astfel încât și dacă îți dau lacrimile (cum mi s-a întâmplat, de altfel), ai timp să ți le ștergi, fără a te năpădi altele, întrucât autorul nu stăruie foarte mult asupra tristeții. Când pare foarte dureros, urmează imediat ceva care te scoate din acea stare.
Pentru mine, însă, abordarea unor aspecte dureroase ale vieții fără prea multă dramă și exagerare este și mai copleșitoare. Mereu mă ating mai mult oamenii care, deși trec prin clipe dificile, nu își plâng prea mult de milă, ci încearcă să facă față situației cu demnitate, încredere și curaj. Na, genul ăsta de situații mă răvășesc, pur și simplu, asa că dacă ești ca mine din punctul ăsta de vedere, e foarte probabil să vină și un alt rând de lacrimi până să apuci să îl ștergi pe primul. Cu toate astea, fii fără grijă, cartea nu te va lăsa cu un gust amar și nici nu îți va întrista ziua/zilele. Din contră 🙂
Lectura m-a făcut să mă gândesc la felul în care te poate doborî iubirea, atunci când pierzi pe cineva drag, și la cum, tot ea, te poate ridica, prin intermediul oamenilor apropiați care rămân în viața ta. E înspăimântător gândul de a pierde o persoană iubită, alături de care ți-ai petrecut mare parte din viață. În același timp, însă, tocmai acest gând – că nimic nu e sigur, nimic nu e garantat pentru o viață întreagă – te poate face să prețuiești mult mai mult ziua de azi. Să te bucure mai mult faptul că ai parte de încă o zi alături de persoana iubită și oamenii dragi ție. Tot acest gând, cred eu, ar putea să ne ajute să mai renunțăm la conflicte și tensiuni inutile, la orgolii și supărări de care ne putem lipsi. Când se mai întâmplă să am o situație tensionată cu cineva drag, mă trezesc uneori gândindu-mă că… dacă în clipa următoare s-ar întâmpla ceva cu mine sau cu persoana respectivă, ultimele clipe împreună ni le-am petrecut stând supărați/supărate, sau certându-ne, iar asta mă face să reevaluez imediat situația și să îmi dau seama că ne pierdem timp prețios în felul ăsta. Sigur, e un pic dramatică abordarea asta, nu zic că e cel mai ok să ai în minte genul ăsta de scenariu pentru orice situație; riscăm să o luam razna în felul ăsta, sau să nu mai facem nimic, de teamă ca putem muri oricând. Nu asta e ideea. Însă cred că poate fi util să extragem esențialul – că timpul e prea prețios (și puțin) pentru ca noi să ne permitem să îl irosim aplicând “pedepse” pentru a învăța pe cineva o lecție, pentru a plăti cuiva cu aceeași monedă, pentru a sta supărați și tăcuți zile la rând, doar pentru ca persoana care ne-a supărat “să se învețe minte data viitoare”.
Moartea e un lucru de mirare. Oamenii își trăiesc toată viața ca și cum moartea n-ar exista și, cu toate astea, moartea e unul dintre cele mai puternice motive de a trăi. Unii dintre noi devin din timp conștienți de ea și trăiesc mai intens, mai încăpățânat, mai cu furie. Unii au nevoie de prezența ei constantă pentru a înțelege antiteza.
