“Tot ce i-am promis tatălui meu” e primul roman scris de Ioana Maria Stăncescu și sper din suflet să nu fie ultimul. E un adevărat magician al cuvintelor, cucerindu-mă de la primele pagini.
Cartea prezintă povestea Adei, o femeie în floarea vârstei care învață iubirea de sine. Încă de la începutul cărții aflăm că Ada e diagnosticată cu cancer la sân. E căsătorită, are o fetiță. Încă își îngrijește rana nevindecată din copilărie, cauzată de pierderea tatălui său. Încă păstrează în suflet sentimente puternice de iubire față de prietenul ei din adolescență.
Deși umbra bolii se face simțită pe tot parcursul cărții, nu am perceput-o ca fiind aceasta tema centrală, în jurul căreia gravitează totul. Mi s-a părut că acest diagnostic a fost precum o nouă răscruce de drumuri în viața Adei, care a făcut-o să își reevalueze alegerile. Cred că a ajutat-o să conștientizeze și mai mult faptul că timp de mulți ani a făcut mai mult ceea ce trebuie, decât ceea ce și-ar fi dorit cu adevărat.
Cu alte cuvinte, nu e o carte despre cancer. Oricâtă greutate ar avea acest subiect și oricât material ar putea oferi unui roman, Ioana Stăncescu are mult mai multe de spus.
Iubirea de sine, feminitatea în raport cu maternitatea, relațiile de iubire sunt teme pe care autoarea le abordează cu măiestrie.
Ada e un personaj complex și foarte bine construit. Am îndrăgit-o mult și nu puține au fost momentele în care îmi venea efectiv să intru în carte și să o îmbrățișez :))
Nu trebuie să fii de acord cu toate gândurile, trăirile și acțiunile ei ca acest lucru să se întâmple. Însă ai să vezi că te va cuceri prin sinceritate, prin curajul de a fi vulnerabilă.
Pe tot parcursul lecturii am avut senzația că mă aflu în bucătăria Adei. Că îi sunt alături în timp ce pregătește sandwichuri, când fierbe cartofi, sau în timp ce face cafea. Și că în tot timpul acesta ea îmi povestește viața sa, ca unei vechi confidente. Întâmplările cu francezul, vizitele la spital, felul în care jonglează cu rolurile de mamă și de femeie. Într-un mod atât de charismatic și captivant, încât îți vine și să clipești mai rar, să respiri mai rar, doar doar să nu ratezi ceva.
Incursiunile în trecut le-am perceput ca și cum ar fi fost acompaniate de poze vechi. Ca și cum, acolo în bucătărie, între noi două, Ada ținea cutia aceea veche pe care o avem cu toții, cu poze de când eram mici. Iar pe măsură ce scotea câte o poză, îmi spunea și o poveste descriptivă pentru ea.
Ulterior, legat de senzația aceasta că mă aflu în bucătăria Adei, am fost tare plăcut surprinsă și chiar am zâmbit complice, citind paragraful acesta:
“Vin două prietene la mine, într-o seară. Ne strângem în bucătărie. Nu știu de ce, dar bucătăriile dezleagă limbile, atrag energiile, provoacă râsete, ascund lacrimile, țin totul între pereții lor ca niște guri care se închid, pline de secrete.”
A fost o surpriză atât de plăcută cartea aceasta încât m-am și întristat că s-a terminat. Aș fi putut citi în continuare, încă 1000 de pagini 🙂
Îmi pare rău că Ioana Stăncescu a fost nevoită să amâne lansarea oficială a romanului (din cauza pandemiei), însă nu am niciun dubiu că va ajunge în bibliotecile multor oameni.
Eu, una, o recomand cu mare drag și taaare mi-aș dori să aibă parte de lansare și în Sibiu.
Ani de zile, eu am trăit cu convingerea că important este să fiu un copil cuminte și ascultător. Tu ai grijă și fă-ți datoria, și eu, fată bună, mi-o făceam. Mă simțeam cumva ca-n cântecul ăla cu Veronica, Veronica, fată bună și cuminte, doar că eu aveam părul drept și nu ondulat, ca ea. Când am terminat școala, am rămas așa, pe loc, așteptând să-mi zică cineva ce să fac. Dar toată lumea tăcea și atunci m-am măritat cu M. și apoi am rămas gravidă. Un copil te scutește întotdeauna de întrebările altora. Un copil e un răspuns bun.
Cât a fost fata mică, am putut să rămân și eu mică. Mă ascundeam printre jucăriile ei, printre cărți cu animale, printre cuburi și puzzle-uri, printre cântece de leagăn și sărituri în bălți și nimeni nu-și dădea seama ce fac eu acolo. Văzută din afară, eram doar o mamă care se punea la mintea copilului, însă știam că, de fapt, eu trăgeam de timp. Apoi, ea a crescut, a început școala, și dintr-odată, am simțit cum cineva mă ia de-acolo, mă apucă de guler și mă trage-n sus, obligându-mă să devin adult. Adulții trebuie să fie responsabili, să ia decizii, iar mie nu-mi place să decid, pentru că mi-e frică să nu greșesc. Nu știu ce să fac cu greșelile. Aș putea să le uit sau să le iert, dar n-am învățat să fac asta.
Îmi plac coincidențele. Sunt felul meu de a crede în Dumnezeu, un fel de credință ciuntită, la care apelez doar ca să primesc, fără să dau nimic în schimb.
Acum, însă, teama a dispărut. Nu cu vârsta, ci cu boala. Ca și cum fiecare om ar avea o singură spaimă și ea nu ar putea să fie în mai multe locuri în același timp.
Vreau să apuc să văd cât mai multe, ca și cum fiecare colț de stradă, fiecare brutărie, fiecare muzeu, fiecare cafenea sau intrare de parc ar fi acolo ca să mă bucure pe mine. Zici că am pus orașul într-un fel de seringă uriașă și, cu fiecare pas, apăs pistonul din ce în ce mai tare, injectându-mi un fel de frumusețe și încredere că până la urmă totul se va termina cu bine.
Mă simt la fel de prăfuită ca și mobila asta greoaie, indiferent cât de des încerc să șterg praful. Adevărul este că, de la un timp, să tot fie câțiva ani buni, am renunțat să mai fac curat pe dinăuntru. Am observat că, dacă te obișnuiești cu mizeria, ajungi să nu o mai vezi. Înveți să calci pe lângă, să ocolești, să ignori, să respiri în inspirații mici, insuficiente pentru a simți că te bucuri efectiv de aer, dar destul cât să-ți asiguri oxigenul pentru încă o zi.
Nu vreau să îmbătrânesc. Nu am nimic cu bătrânețea în sine. Dar nu vreau să simt că se termină și că nu mai pot. Așa că îmi tot dau singură de trăit, ba de-adevăratelea, ba în mintea mea.
Cam așa merg lucrurile: întâi te ierți și-ți dai voie să uiți și-apoi te iubești așa cum numai tu poți s-o faci.
