Am perceput cartea lui Lev Tolstoi ca pe o discuție profundă pe care o porți cu un prieten, sau chiar cu cineva necunoscut. Genul acela de discuție după care tânjești, deseori.
Spun “tânjești” pentru că sunt convinsă că mulți avem momente în care ne-am săturat de vorbărie – starea vremii, starea traficului, enumerat activitățile făcute în weekend, descris ce am mâncat la prânz, sau răspuns la întrebarea “ce faci?” atunci când răspunsul e evident, întrucât mănânci, urci scările, faci cumpărături etc.
“Spovedanie” e o carte care te provoacă – în cazul în care nu obișnuiești să îți pui întrebări cu privire la religie, divinitate sau rostul tău în viață.
Pentru cei care își pun astfel de întrebări, lectura le va oferi un sentiment de familiaritate și înțelegere. S-ar putea chiar să le ușureze perioadele de angoasă existențială, prin ordinea și luciditatea cu care Lev Tolstoi își expune propriul său proces de căutare.
Nu spun că oferă neapărat un răspuns întrebărilor de acest fel (în cazul meu cel puțin nu s-a întâmplat), însă nu cred că e exclus. 🙂
Cartea prezintă într-un mod foarte ordonat și logic perioadele cu frământări și întrebări existențiale prin care a trecut Lev Tolstoi. Sursele la care celebrul scriitor a apelat în incercarea de a-și găsi răspunsurile sunt diverse: religie, știință, literatură, filosofie, conversații cu oameni din diverse domenii.
O recomand cu drag, cred că poate fi cu ușurință încadrată în categoria cărților pe care nu trebuie să le ratezi. Chiar dacă nu vei găsi în ea răspunsurile propriilor tale întrebări, sunt sigură că poate face ca perioada căutării să fie mai puțin apăsătoare.
Iar dacă nici asta nu se va întâmpla citind cartea, atunci nu am nicio îndoială că va fi cel puțin interesant să descoperi cum a încercat Lev Tolstoi să găsească propriile sale răspunsuri la întrebările fundamentale care au frământat omenirea dintotdeauna.
În realitate, din vremurile de demult, de când există viața, despre care mai știu și eu câte ceva, oamenii au trăit cunoscând această cugetare referitoare la zădărnicia vieții, care mie mi-a dezvăluit absurditatea ei. Și totuși și-au trăit viața și i-au conferit un sens anume. Din vremurile când a început viața oamenilor, aceștia au avut un sens al vieții și au dus această viață până în vremea mea. Tot ceea ce se află în mine și în jurul meu este rodul cunoștințelor lor despre viață. Aceleași instrumente de gândire cu care judec acum această viață și o condamn au fost create tot de ei, de nimeni altcineva. Eu însumi m-am născut, am crescut și am fost educat datorită lor. Ei au extras fierul, ne-au învățat să defrișăm pădurea, au domesticit vacile, caii, au învățat să semene, să trăiască împreună, ne-au orânduit viața; m-au învățat să gândesc, să vorbesc. Iar eu, vlăstarul lor, hrănit de ei, crescut de ei, educat de ei, gândind cu cuvintele și cu gândurile lor, demonstram că ei sunt o absurditate! “Aici ceva nu este în regulă”, “mi-am spus eu. “Undeva am greșit.”
Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să încurajezi lectura, trimite-l mai departe!
Omidé va fi bucuros pentru fiecare share 🙂
