“Povestea Slujitoarei” nu seamănă cu nimic din ceea ce am citit până acum. M-a prins atât de tare, încât abia întrerupeam lectura. E un roman de ficțiune foarte captivant, iar dacă vei citi articolul până la capăt vei înțelege de ce. Publicată în anul 1985, cartea lui Margaret Atwood stă la baza serialului cu același nume – “A Handmaid’s Tale” (în română, “Povestea Slujitoarei”).
Romanul ne aduce în prim plan un context pe cât de interesant, pe atât de controversat. Lumea, așa cum o cunoaștem noi astăzi, se schimbă aproape peste noapte. Într-un stat în care libertatea și egalitatea erau fundamentale, este instaurat un regim teocratic.
Totul se face și se desface în numele divinității. Totul este justificat prin dorința de a-l mulțumi pe Dumnezeu.
Moralitatea capătă interpretări noi. Modul de organizare a societății este restructurat, iar pozițiile sociale ale oamenilor îmbracă noi forme.
Mijloacele de divertisment rămân și ele în trecut; nu în totalitate, însă bucurii mărunte precum un joc de Scrabble sau o revistă de modă devin interzise în noul regim.
Femeile își pierd din drepturi, întreaga putere aflându-se acum în mâinile bărbaților.
Noul regim e menit să rezolve una din marile probleme ale societății prezentate: infertilitatea. Vina e pusă doar în cârca femeilor; posibilitatea ca bărbații să fie sterili nici măcar nu se ia în calcul. Soluția regimului pentru această problemă le are în centru pe Slujitoare.
Slujitoarele sunt femei fertile (mame, de preferat) puse în slujba cuplurilor (înstărite, de regulă) dornice să aibă copii. Dornice poate fi mult spus, întrucât nu toate cuplurile își doreau cu adevărat să aibă un copil. Însă problema natalității reduse trebuia rezolvată cu orice preț.
Sujitoarele sunt total lipsite de drepturi. “Ovare umblătoare”, cum spune Margaret, menite a fi mame surogat, fără ca ele să își fi exprimat această dorință. O fac din obligație. Asta impune noul regim. Nu se pot opune, menirea lor e să fie supuse și să își îndeplinească destinul biologic.
Aceste femei sunt obligate să se desprindă de viața lor de până atunci. Își lasă în urmă copiii, soții, propria identitate.
Pentru început, sunt duse cu forța într-un centru menit să le spele pe creier. Prin abuz fizic și psihic, aceste femei sunt obligate să îsi dizolve personalitatea, să își uite identitatea și să rupă orice legătură cu viața pe care o duceau înainte.
După ce această pregătire e încheiată, fiecare femeie este repartizată la casa unui cuplu. Cartea prezintă multe detalii și obiceiuri legate de aceste proceduri (unele foarte ciudate, ai să vezi). Sunt multe descrieri despre felul în care decurg lucrurile în casă odată cu apariția unei Slujitoare, însă nu stric curiozitatea de a le afla pe cont propriu, citind cartea 🙂
Toată povestea este văzută prin ochii lui Offred – soție și mamă, obligată să lase totul în urmă pentru a deveni Slujitoare. Personajul principal al cărții (mi-a luat ceva până să ajung și la partea asta, știu, dar am vrut întâi de toate să descriu contextul).
Cartea este scrisă la persoana 1 și nu greșim spunând că poate fi considerat un jurnal. Un jurnal cutremurător, în care trăirile lui Offred sunt excelent descrise:
Menirea noastră este procrearea: nu suntem concubine, gheișe ori curtezane. Dimpotrivă: s-a făcut tot posibilul pentru a nu fi incluse în acele categorii. Noi nu trebuie să furnizăm nicio plăcere, nu există loc pentru înflorirea unor dorințe secrete, nici ei, nici noi, nu trebuie să acordăm favoruri speciale, nu trebuie să existe nici cel mai mic sprijin pentru înfiriparea dragostei. Noi suntem utere umblătoare și-atât: recipiente sacre, potire pe două picioare.
Din cauza aripilor noastre ca niște ochelari de cal, e greu să ne uităm în sus, să cuprindem cu privirea tot cerul – sau orice altceva. Dar reușim totuși să vedem câte ceva printr-o mișcare rapidă a capului în sus și în jos, într-o parte și-ntr-alta. Am învățat să privim lumea prin intermediul imaginilor sacadate.
“Aripile” respective fac parte din costumul pe care sunt obligate să îl poarte, fiind niște bonete pe care le au mereu pe cap
Atata timp cât timp ne dăm cu unt pe piele ca să rămână moale, ne putem păstra credința că într-o zi vom ieși de aici, că vom fi atinse pentru că suntem iubite sau dorite.
Nu aveau voie să folosească niciun fel de cremă, astfel încât aveau obiceiul de a păstra puțin unt de la masă, pentru a-l folosi în acest scop
Știu unde mă aflu, cine sunt și în ce dată suntem azi. Așa te poți verifica, deci sunt în toate mințile. Sănătatea mentală e un bun valoros. Mi-o păstrez, ca să am destulă atunci când va veni momentul.
O viață redusă la ceea ce e esențial. Plăcerea e un ou. Momentele fericite pot fi numărate pe degetele unei mâini. Dar poate că așa se așteaptă să reacționez. Am un ou, ce mi-aș putea dori mai mult?
Cred că nu poate exista lumină fără să existe și umbră; sau, mai degrabă, nu există umbră dacă nu e și lumină.
Pe lângă modul brutal de sincer și detaliat în care sunt descrise trăirile lui Offred, mi-a plăcut foarte mult felul în care scenele din prezent se împletesc cu cele din trecut. Obiecte sau acțiuni obișnuite o duc pe Offred înapoi la viața pe care o iubea. O baie fierbinte o transpune în propria sa baie, alături de fetița ei pe care o spală. Un prosop de bucătărie îi aduce în fața ochilor imaginea ei gătind pentru cei dragi, în propria sa bucătărie.
Am apreciat în mod deosebit imaginația autoarei. Ideea cărții mi se pare excelentă, iar modul în care și-a construit personajele și firul narativ în jurul ei m-a captivat.
Întreaga poveste m-a făcut să mă gândesc, printre altele, și la felul în care ni se poate schimba viața. Așa, brusc. Peste noapte.
Cum am face față despărțirii de oamenii dragi? Cum lăsăm în urmă relațiile cu ei? Le-am spus de suficient de multe ori că îi iubim? Că îi apreciem? Am știut să iertăm și să nu pierdem clipe prețioase cu supărări infantile?
Cât de mult am duce dorul unor lucruri mărunte pe care acum le luăm de-a gata? Cum trebuie să fie ca alegerea hainelor pentru a doua zi să nu mai fie un drept care să-ți aparțină? Cum e ca o cremă de mâini să fie un moft pe care nu mai ai voie să ți-l satisfaci?
Citind cartea, cred că e greu să nu ai măcar câteva momente în care să te simți recunoscător/recunoscătoare pentru ceea ce ai, pentru oamenii dragi din jurul tău. Mă bucur mereu când lectura are efectul ăsta de a ne aminti să fim recunoscători.
În același timp, însă, aș spune că e subliniată și ideea conform căreia totul e chestiune de obișnuință. În momentul în care anumite laturi ale vieților noastre sunt lipsite de termeni de comparație, putem cădea în capcana de a crede că aceea este singura realitate existentă.
Cred că dacă nu luăm contact și cu altfel de experiențe de viață (fie că le trăim, fie că citim despre ele sau ne sunt povestite de alții) putem ajunge să credem că doar așa se poate trăi. Ne trasăm propriile noastre granițe – albe sau negre – și excludem zona gri. Cea care celebrează, de fapt, diversitatea. Și viața.
Recomand cartea cu mare, mare drag. Sunt convinsă că va fi o altfel de lectură, pentru oricine o va citi.
P.S. Recomand, de asemenea, și serialul. Așa cum era de așteptat, lucrurile sunt diferite în serial, față de carte. În momentul în care scriu aceste rânduri mai am de parcus sezonul 2 al seriei. Momentan sunt doar două sezoane apărute, dar din ce am mai citit, se pregătește și al treilea 🙂
Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să încurajezi lectura, trimite-l mai departe!
Omidé va fi bucuros pentru fiecare share 🙂
