“O educație emoțională” este una din cărțile care mi-au plăcut cel mai mult în 2020. Sunt și subiectivă (un pic), pentru că eu rezonez oricum cu multe dintre ideile lui Alain de Botton și îmi place felul său de a scrie. Dar cartea asta e de departe preferata mea, din tot ce am citit de la el până acum.
Cred că e o lectură foarte utilă, chiar musai de citit, îndrăznesc să spun.
Eu am umplut-o de sticky notes și am recitit multe fragmente din ea. Voi umple și acest articol de citate și fragmente din carte, dar, ca și în cazul sticky notes-urilor, vina îi aparține în totalitate lui Alain de Botton. 🙂
Cartea nu aș spune că impresionează prin noutatea informațiilor, ci mai degrabă prin perspectivele și analogiile oferite. Nu în ultimul rând: prin tonul blând, îngăduitor și empatic, care transformă cartea într-o îmbrățișare ce se întinde pe 336 de pagini.
Umplând-o de sticky notes, se înțelege că au fost multe idei și fragmente care mi-au atras atenția. Voi contura, însă, doar câteva dintre cele care mi-au plăcut cel mai mult, lăsându-vă pe voi să le descoperiți întru totul.
Evoluția emoțională e una continuă, dar deseori neglijată la vârsta adultă
“Odată ce depășim pragul vârstei de optsprezece ani, progresul nostru continuă să fie monitorizat, dar e tratat în termeni diferiți: este exprimat prin limbajul avansării materiale și profesionale. Accentul se pune pe notele obținute, pe cariera aleasă și pe progresul realizat în ierarhia corporatistă. Evoluția devine în mare măsură sinonimă cu promovarea. Dar evoluția emoțională continuă. Nu va fi vorba despre o simplă măsură exterioară: nu suntem mai înalți, nu am fost promovați la locul de muncă și nu am primit vreun titlu nou care să ne confirme înmatricularea în lume. Cu toate acestea, s-au produs schimbări. S-ar putea ca, în decursul a două nopți nedormite, să ne fi reconfigurat complet atitudinea față de invidie sau să fi ajuns la o perspectivă importantă privind modul în care ne comportăm când cineva ne complimentează. S-ar putea să fi făcut un pas monumental în iertarea de sine sau să fi rezolvat una dintre dilemele relațiilor amoroase.”
Mi-a plăcut în mod deosebit această idee, nu doar pentru că rezonez cu ea, ci și pentru că îmi dau seama cât de importantă este. Mi se pare că toate realizările acestea pe plan emoțional, despre care vorbește și Alain de Botton, sunt profund neglijate, în special la vârsta maturității. Probabil pentru că lumea se așteaptă, în general, ca vârsta adultă să ne fi adus deja în formatul complet și perfect din punct de vedere emoțional. Observăm cu toții, însă, că asta e departe de a fi adevărat. Evoluția noastră e una continuă ȘI din punct de vedere emoțional.
De curând povesteam cu cineva și m-a impresionat foarte plăcut când mi-a spus că își dorește să devină o ascultătoare mai bună. Să asculte omul cu adevărat, fără a devia cursul discuției înspre ea. Mi s-a părut minunat! Serios! Nu auzi zilnic astfel de dorințe. 🙂
Plătim mult pentru ignoranța de sine
Că e important să ne cunoaștem, nu mai e o noutate. Dar când vine vorba să înțelegem de ce e important să ne cunoaștem, cred că Alain de Botton oferă suficiente exemple și contexte, nu doar în cartea aceasta, ci și în alte cărți scrie de el.
“Cauzele rănilor noastre primare sunt rareori dramatice la exterior, dar efectele lor sunt adesea semnificative. Fundamentul copilăriei noastre este atât de fragil, încât nu e nevoie să trecem fățiș prin ceva îngrozitor pentru a sfârși profund zdruncinați la interior. Suntem destul de familiarizați cu această situație din cauza tragediei. În legendele tragice din Grecia antică, drama nu se dezlănțuie din cauza unor erori sau accidente grave, ci a celor mai mici și inocente greșeli. Pornind de la ceva aparent minor, apar consecințe teribile. Viețile noastre emoționale au o natură tragică similară.”
E nevoie de muncă multă cu noi înșine pentru a ajunge să ne înțelegem reacțiile și trăirile. La fel cum e nevoie de multă muncă pentru a reuși să facem asta și cu cei din jur.
“Odată cu înaintarea în vârstă, percepem natural lumea din perspectiva unui adult, fără a ne chinui să o recuperăm pe cea distinctă și proprie copilului. Pentru orice adult, este imediat evident cât de iritant, teatral și lipsit de maniere este accesul de furie al unui copil de trei ani în restaurantul unui hotel. Dar, în principiu, lucrurile stau așa fiindcă ne lipsesc stimularea și energia empatică pentru a încerca să recreăm strania lume interioară a unei persoane mici, în care ea s-ar putea simți extrem de obosită și de tulburată, înfricoșată că va fi forțată să mănânce ceva ce nu îi place, sau exclusă și umilită fiindcă e cea mai mică persoană dintr-o sufragerie mare și lugubră, departe de Lanky, iepurașul de pluș uitat pe podeaua camerei de la etaj.”
Același exercițiu de înțelegere și empatie îl propune și în cazul oamenilor din jurul nostru, pentru a ne putea explica mai bine anumite acțiuni, vorbe, comportamente. Suntem mult mai complecși, iar poveștile noastre sunt mult mai stufoase decât ar părea la o primă privire.
Acceptarea e esențială
“Nu ne putem spori încrederea în sine reasigurându-ne pe noi înșine de propria demnitate; aceasta presupune să trăim în pace cu natura inevitabilă a ridicolului nostru. Suntem idioți acum, am fost idioți și în trecut și vom fi idioți din nou în viitor, iar asta e OK. Nu există alte opțiuni disponibile pentru ființele umane. Odată ce învățăm să ne percepem ca fiind deja, prin natură, proști, nu contează cu adevărat atât de mult dacă mai facem încă un lucru care ne poate atrage verdictul de idiot. Persoana pe care încercăm să o iubim ar putea într-adevăr să ne considere ridicoli. Omul căruia i-am cerut indicații despre direcție într-un oraș străin ne-ar putea privi cu dispreț. Dar, dacă oamenii ar face asta, nu ar mai fi ceva nou pentru noi; ar confirma ceea ce acceptaserăm deja cu grație în inimile noastre, cu mult timp în urmă: că, asemenea lor – și oricărei persoane de pe pământ – suntem în mod frecvent niște tonți.”
Melancolia nu trebuie negată sau rezolvată rapid
Mi-a plăcut tare mult și perspectiva lui asupra melancoliei. Într-o societate în care se pune atât de mult accent pe optimism, “good vibes only” și veselie, melancolia e percepută într-un mod straniu. Se poate întâmpla ca ea să fie văzută ca pesimism, ca lipsă de recunoștință pentru binele existent din viața ta, ca o manieră prin care te plângi sau îți plângi de milă.
Se poate ca atunci când ne confruntăm cu ea, să încercăm să o gonim ca pe un țânțar enervant, tocmai din motivele enumerate înainte. E posibil, totodată, ca atunci când cineva drag ni se arată în toată melancolia lui, primul instinct să fie acela de a căuta să îl scoatem din acea stare (cu cele mai bune intenții, bineînțeles). Mi s-a întâmplat să fac asta, la fel cum mi s-a întâmplat să mă simt oarecum prost atunci când eram eu cu melancolia în brațe. Aveam sentimentul că sunt un norișor negru pentru persoana cu care vorbeam. Sentimentul ăla că ești cumva o sursă de energie negativă pentru persoana cealaltă, că în momentele alea nu ai nimic luminos de oferit.
Aceasta nu e, însă, o manieră sănătoasă și constructivă de a privi lucrurile. Melancolia nu înseamnă pesimism, nu înseamnă victimizare și nici lipsă de recunoștință. Nu te transformă într-o prezență mai puțin plăcută, într-o persoană mai puțin puternică. Din contră.
“Melancolia este o specie nobilă de tristețe care apare atunci când suntem deschiși cu adevărat ideii că suferința și dezamăgirea sunt în centrul experienței umane. Nu este o afecțiune ce trebuie tratată; este recunoașterea inimoasă, calmă, imparțială a agoniei crescute prin care vom trece în mod inevitabil. […] Putem, în stări melancolice, să învățăm fără furie sau sentimentalism că nimeni nu înțelege o altă persoană pe deplin, că singurătatea e universală și că fiecare viață are parte din plin de rușine și de necazuri. Cei melancolici știu că multe dintre lucrurile pe care ni le dorim se află într-un conflict tragic: a ne simți în siguranță, dar a fi liberi; a avea bani, dar a nu depinde de alții; a fi comunități unite și totuși a nu fi sufocați de așteptările și cererile societății; a explora lumea și a prinde rădăcini undeva; a ne satisface cerințele apetitului nostru pentru mâncare, sex și trândăvie și a ne păstra totodată supli, sobri, credincioși și în formă.”
Eșecul a devenit una din catastrofele societății actuale
În ziua de astăzi, atât succesul cât și eșecul sunt puse pe seama individului. Toate meritele îi revin – în cazul succesului, toată vina îi aparține – în cazul eșecului. Prea puțini oameni mai pun eșecul și pe seama ghinionului, sau pe seama destinului. Meritocrația și crezul în puterea deplină a individului a venit, din păcate, și cu o greutate apăsătoare în cazurile în care lucrurile nu merg conform planului sau dorințelor. Și nu de puține ori se întâmplă să nu meargă.
Ideea aceasta m-a făcut să mă gândesc mai departe și la tot ce se învârte în jurul puterii gândului. Uneori ajungem să credem că și atunci când ne îmbolnăvim ne-am îmbolnăvit din cauza noastră, că și dacă ni s-a întâmplat ceva rău, s-a întâmplat din cauza noastră.
Cred și eu că există anumite legături între vibrația fiecărui om și ceea ce se întâmplă în viața lui, dar… până într-un anumit punct. Nu m-aș duce până acolo încât să spun ca tooot ceea ce i se întâmplă rău unui om i se întâmplă strict din cauza lui, sau că orice succes îi revine pe deplin. Cred că de cele mai multe ori e vorba de un cumul de factori, atât în cazurile fericite, cât și în cele mai puțin fericite.
Mă mai gândeam că această greutate a eșecului poate veni si din lipsa credinței vehemente cu care mulți ne confruntăm. În cazul anumitor oameni, aceasta lipsește cu desăvârșire, în cazul altora e însoțită de scepticism. Probabil prea puțini sunt aceia care cred fără a cerceta, iar asta s-ar putea reflecta și în starea mentalului colectiv. În sănătatea emoțională a colectivului.
Nu de puține ori m-am gândit că angoasele, stările de anxietate și sentimentul de înstrăinare pot proveni și din lipsa credinței. În Dumnezeu, într-o forță superioară, în iubire, ș.a.m.d.
Alain de Botton chiar îi dă drept exemplu pe grecii antici, care puneau aceste eșecuri și pe seama destinului, sau a zeilor. Tragedia, ca formă de artă, evidenția și acest aspect: că poți fi bun și totuși să dai greș, că eșecul nu e “rezervat doar celor răi.”
Momentele cu noi înșine sunt utile atât pentru noi, cât și pentru cei din jur
“Trebuie să fim singuri, fiindcă viața printre alți oameni se desfășoară prea repede. Ritmul este neîncetat: glumele, perspectivele, entuziasmul. Cinci minute din viața noastră socială ne pot oferi uneori subiectul unei analize de o oră. Este un capriciu al minții noastre că nu orice emoție care ne impactează este simultan considerată pe deplin înțeleasă sau chiar – așa cum este – simțită cu adevărat. După un timp printre alții, apar o multitudine de senzații, care se află într-o formă ‘neprocesată’ înăuntrul nostru. […] Închizându-ne în noi înșine, pare că am fi dușmanii celorlalți, dar momentele noastre solitare sunt în realitate un omagiu adus bogăției existenței sociale.”
Arta are un rol educativ foarte important
Cred că toți cei care iubesc și apreciază arta se vor bucura să vadă perspectiva oferită de Alain de Botton. El spune că de cele mai multe ori privim scopul artei doar dintr-o perspectivă romantică, nu și din una educațională.
Oferă ca exemplu creștinismul, care, spune el, a acordat multă importanță artei nu fiindcă îi păsa neapărat de frumusețe în sine, ci pentru că a înțeles “puterea acesteia de a ne atrage în tipare particulare de gândire și obiceiuri ale inimii.” Ca o continuare a acestui exemplu, menționează opera lui Sandro Botticelli – “Madona cu cartea”, despre care spune că avea, printre altele, scopul de a imprima valori precum grija maternă și sacrificiul. O simplă instruire în acest sens nu ar fi avut același impact pe care îl au “cerul azuriu, dansul unui bogat filigran aurit, un copil adorabil și o figură maternă excepțional de tandră.”
Cartea oferă mult mai multe idei interesante și demne de menționat. Aș adăuga și mai multe citate dacă aș putea (da, mai multe decât am adăugat deja :)) ), pentru că îmi place foarte mult felul în care își exprimă gândurile și ideile.
Chiar merită citită și o recomand cu toată încrederea.
E o lectură foarte utilă tuturor celor care muncesc cu ei înșiși, tuturor celor care își doresc mai multă înțelegere față de propria persoană și față de cei din jur. E o carte potrivită celor care cred în puterea de a însenina lumea a blândeții și empatiei.
