Fie că Muriel Barbery îți e deja cunoscută din “Eleganța ariciului” și realizezi, astfel, că personajul principal din “O delicatesă” este Pierre Arthens, criticul gastronomic care locuia la etajul patru în povestea portăresei Renee, fie că va fi prima carte scrisă de ea pe care o citești, o vei iu-bi!
Nu aș vrea să fiu subiectivă și să spun că stilul franțuzesc, elegant de a mânui condeiul se face simțit în cartea lui Muriel (pentru că da, am o slăbiciune pentru scriitorii francezi), însă talentul de a jongla într-un mod atât de carismatic cu vorbele este greu de neglijat. Pe lângă faptul că vei fi capturat de modul frumos, îngrijit și creativ de a scrie, cartea te va bombarda și cu o serie de imagini vizuale și olfactive ale celor mai simple și pretențioase feluri de mâncare. Asta pentru că “O delicatesă” este conturată în jurul unui mare critic gastronomic, Pierre Arthens.
Aflat în ultimele sale clipe de viață, Pierre încearcă din răsputeri să își aducă aminte o savoare obsedantă, probabil singura care, așa cum spune el “este adevărul primordial și ultim” al întregii sale vieți. În încercarea sa de a-și reaminti această aromă, criticul gastronomic ne va purta, fugitiv, în trecutul său bogat în delicatese, arome și gusturi. Preparate sofisticate din bucătăria franceză – coq au vin, pot-au-feu, poullet chasseur (și alte mizilicuri de genul acesta pe care le trântim și noi lângă o lingură de muștar). Paella, stridii, midii și creveți copți sub soarele iberic. Rețete marocane, maghrebiene. Preparate asiatice, dar și gusturi simple, tradiționale, precum cel al roșiei culese din grădină și al pâinii proaspăt scoase din cuptor. Toate aceste preparate sunt descrise până în cele mai mici detalii, cu măreția unui critic pasionat. Îți spun, o nebunie chinuitoare pentru papilele tale gustative! Chiar trebuie să mănânci ceva înainte de a citi cartea…
Procesul rememorării scoate la iveală și lucruri din viața sa personală. În favoarea pasiunii sale gastronomice, aceasta a avut mult de suferit, cauzând, totodată, durere familiei sale. Răscolitul trecutului este acoperit, pe alocuri, de vocile persoanelor apropiate lui Pierre și ale celor care l-au cunoscut. Prin greutatea trăirilor, se fac remarcate confesiunile copiilor săi – pe care Pierre i-a neglijat complet și pe care, el însuși recunoaște, nu i-a iubit:
Nu îi iubesc, nu i-am iubit niciodată și nu mă încearcă nicio remușcare. N-au decât să-și irosească toată energia urându-mă, nu mă interesează, singura paternitate pe care o revendic este cea asupra operei mele.
Copiii sunt adânc afectați de lipsa tatălui lor. Copleșiți de trăiri contradictorii, ei simt atât ură – pentru faptul că nu a fost alături de ei și, cât și o puternică dorință de a fi apreciați și iubiți de către el. Pierre, însă, pare foarte sincer atunci când își declară sentimentele față de ei. Drept urmare, nici amintirile sale din ultimele momente de viață nu sunt legate de copiii săi.
O puternică influență asupra sa a avut-o, în schimb, bunica lui, a cărei bucătărie era pentru Pierre un loc magic, aproape sacru. A fost, totodată, locul în care a avut primele sale tangențe cu gastronomia și cel care i-a oferit cele mai fragede amintiri culinare. Spre deosebire de mama lui, care era “o bucătăreasă jalnică”, bunica îi rămâne vie în amintiri, înconjurată de preparate, ingrediente, mirosuri și savori care nu au fost înăbușite odată cu trecerea timpului.
În ciuda experiențelor bogate acumulate de-a lungul anilor, Pierre realizează că nu mâncărurile sofisticate sunt cele care îl apropie de savoarea căutată. Astfel, printre preparatele cu nume dificil de pronunțat și ingrediente exotice, vom asista și la descrieri savuroase ale unor gusturi simple, precum roșiile rumenite sau pâinea proaspătă:
Roșia crudă, devorată în grădină, îndată ce a fost culeasă, este cornul abundenței senzațiilor simple, o cascadă care se răspândește în gură și înmănunchează toate plăcerile. Rezistența pielii întinse, doar puțin, doar o idee, carnea topindu-se în gură, licoarea amestecată cu sâmburi care se scurge pe la colțurile buzelor, pe care o ștergi fără grijă că te mânjești pe degete, acest mic bulgăre cărnos ce-și revarsă în noi torentele naturii: aceasta este roșia, aceasta este aventura.
Pâinea își este suficientă sieși pentru că este complexă, nu în sortimentele sale particulare, ci în chiar esența sa, pentru că pâinea este bogată, pâinea este multiplă, pâinea este microcosm. În ea este încorporată o diversitate extraordinară, ca un univers în miniatură care își dezvăluie toate ramificațiile de-a lungul degustării. Mușcătura, care se lovește la început de zidurile crustei, este surprinsă, îndată ce a depășit acest obstacol, de consimțământul pe care i-l dă miezul proaspăt. Este o atât de mare diferență între coaja crocantă, uneori tare ca piatra, alteori doar aparență care cedează repede atacului, și delicatețea substanței care se lasă mulată de obraji cu o docilitate calină, ceea ce este aproape tulburător.
Citatele din urmă nu le-am ales întâmplător; te ajută să îți dai seama că pentru Pierre pasiunea lui este și religia lui. Domeniul culinar e prețuit mai mult decât orice altceva. Gusturile simple sunt însă cele care îl vor conduce, încet, încet, către savoarea a cărei amintire îl macină atât de tare în pragul morții. Probabil că puțini dintre noi – ca să nu spun niciunul – au descris vreodată o roșie în felul acesta. Sau o pâine. Și dacă îți vei zice “normal că nu am făcut-o, am toate țiglele pe casă” îți voi spune că, probabil, tuturor ne lipsește câte o țiglă atunci când suntem realmente pasionați de ceva. Până la urmă, cum spunea și Nietzche “Cei care dansează sunt considerați nebuni de către cei care nu aud muzica” 🙂
Probabil asta a fost una dintre atracțiile mele pentru această carte: pasiunea aproape idolatrizată a lui Pierre pentru ingrediente, savori, mirosuri și texturi ale mâncării. Nu mă regăsesc în acest fel de a trăi o pasiune și nu pot să spun că înțeleg indiferența sa completă față de copiii săi și lipsa regretelor în acest sens, în prag de moarte. Cred, totuși, că tocmai aceste aspecte diferite mi-au stârnit curiozitatea, fiind un material nou de analizat.
Lectura mi-a stârnit și o serie de întrebări, o răscolire personală în căutarea gusturilor amintirilor mele și a aromelor care îmi trezesc amintiri. Cumva, cartea a întărit credința mea în faptul că ceea ce contează cu adevărat în momentul în care creăm amintiri sunt trăirile din acel moment.
În cazul mâncării – ca să nu mă abat prea mult de la subiectul principal și de la pasiunea lui Pierre – îmi provoacă nostalgii pufarinele, și le mănânc și acum cu poftă, nu pentru că ar fi cele mai delicioase dulciuri, ci pentru că de ele mă leagă amintiri frumoase din copilărie. Îmi provoacă nostalgie mirosul de măr ușor oxidat. Bunica îmi punea aproape zilnic, la școală, un măr cu care mă întorceam acasă mâncat doar pe jumătate. Îmi provoacă nostalgie și macaroanele cu brânză topită ușor pișcăcioasă, pentru că le primeam la grădiniță și era cam singurul fel de brânză topită de pe vremea aia… Mirosul de portocale din serile de Crăciun petrecute în sânul familiei, mirosul de slănină ușor afumată cu care lustruiam ouăle vopsite de Paști, împreună cu mătușa mea. Gustul măslinelor negre, pentru că îmi amintește de zilele în care mama primea salariul și îi spuneam că “azi suntem bogați”, pentru că mereu cumpăra mai multe alimente față de cele de zi cu zi…
Pentru mine a fost un exercițiu plăcut, nostalgic dar plăcut, și mi-a întărit credința că, în viață, cel mai mult contează trăirile din fiecare moment și oamenii alături de care creezi amintiri. Muriel Barbery, nu știu dacă ți-ai propus ca cititorii tăi să facă acest exercițiu după terminarea lecturii, însă… dacă ți-ai propus, e 1-0 pentru tine.
