Deși am citit romanul lui Lev Tolstoi deja de ceva vreme, abia acum îmi conturez în scris gândurile despre această carte. Probabil unele lucruri se întâmplă la momentul potrivit. 🙂
Cartea mi-a fost recomandată de unul dintre urmăritorii blogului (mulțumesc din nou, Alin) și pot spune fără niciun dubiu că e un roman desăvârșit. Mi-a plăcut foarte mult și chiar cred că ar trebui să fie o lectură obligatorie.
“Învierea” este cel de-al treilea roman scris de Lev Tolstoi (și ultimul, de altfel) care i-a adus excomunicarea de către biserica ortodoxă rusă.
Cartea a fost scrisă între anii 1889-1899, dar a fost publicată abia în anul 1900.
E un roman atât de complex încât am impresia că orice cuvinte aș alege pentru a-l descrie sunt prea mici. Orice încercare de-a mea pălește în fața măreției create de Tolstoi.
Nehliudov – personajul principal al romanului, e o persoană privilegiată din punct de vedere al rangului și avuțiilor sale. În tinerețea sa, acesta are o relație pasageră cu Katiușa, una din servitoarele familiei lui. Legătura dintre ei nu este luată în serios de prinț, el dispărând din peisajul Katiușei în scurt timp.
După mulți ani, viața le intersectează din nou căile. Nehliudov participă ca jurat în cadrul unui proces în care acuzata este tocmai Katiușa. În momentul reîntâlnirii lor, el află că fata – actuală prostituată – e acuzată de un furt.
Percepe cursul vieții ei ca pe o decădere, pentru care se simte vinovat și responsabil. E năvălit de remușcări și va face totul pentru a-și îndrepta vina.
Asistăm, practic, la o renaștere morală a personajului.
Reîntâlnirea lui Nehliudov cu Katiușa va schimba complet felul în care el percepe lumea în care trăiește. Percepția asupra propriei sale persoane va suferi și ea o schimbare radicală.
Romanul, însă, surprinde mult mai multe aspecte, pe lângă povestea celor doi. Numeroasele ramificații de natură socială, politică și religioasă îi vor ridica multe întrebări cititorului.
Dacă ne-am imagina Rusia țaristă ca fiind un imens castel, atunci îl putem privi pe Nehliudov ca fiind ghidul pe care îl vom urma în scopul de a înțelege mai bine rânduielile acestui castel.
El va deschide ușile celor mai îndepărtate camere, ne va invita să coborâm în cele mai întunecate pivnițe și ne va arăta toate dedesubturile acestui castel.
Lev Tolstoi pune la îndoială principiile după care sunt ghidate puterile statului. Subliniază deficiența justiției și ipocrizia bisericii – fapt care îi va și aduce excomunicarea, după cum spuneam mai sus.
Fiecare personaj al romanului are un aport important în conturarea aspectelor sociale, politice și religioase ale Rusiei țariste. Acestea sunt alese din clase sociale diferite, tocmai pentru a sublinia contrastele existente între acestea.
Pentru a reda cât mai fidel realitatea, Lev Tolstoi a vizitat el însuși închisori, a citit mult despre viața deportaților și despre codul penal.
O concluzie pripită după citirea acestui roman ar putea sugera că lumea, în viziunea lui Lev Tolstoi, ar fi utopică.
O lume în care nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni. O lume în care fiecare om e conștient că binele și răul se află în fiecare din noi, iar în funcție de circumstanțele vieții primează o forță sau alta. O lume în care închisorile nu și-ar găsi rostul, întrucât nu ele sunt soluția pentru a readuce un om pe calea cea dreaptă.
Eu cred însă că multe din ideile sale sunt cât se poate de sănătoase, demne și înălțătoare pentru omenire.
Cred că identificarea și asumarea propriei responsabilități (mai ales când e vorba de un lucru care ne îngreunează conștiința) înseamnă purificare.
Ulterior, încercarea de a remedia și de a îmbunătăți se poate traduce, cred eu, prin dezvoltare spirituală.
Iar dacă am face asta, fiecare din noi, cred că am avea șanse mari să ne apropiem de o lume mai bună, pe care cu siguranță mulți ne-o dorim.
Recomand din suflet romanul, chiar merită citit.
Sunt sigură că dacă nu v-ați pus deja unele dintre întrebările cărora lectura le va da naștere, vor fi perspective noi. Iar perspectivele noi sunt întotdeauna binevenite; ele deschid mai larg fereastra lăsând mai mult loc uimirii.
Oamenii sunt precum râurile: apa este la fel în toate și peste tot, dar fiecare râu e când îngust, când repede, când larg, când domol, când limpede, când rece, când tulbure, când cald. Așa și oamenii. Fiecare om poartă în el germeni ai tuturor însușirilor omenești și uneori le dă la iveală pe unele, alteori pe altele și deseori nu-și seamănă deloc sieși, rămânând totuși unul și același.
Ca în orice om, în Nehliudov erau doi oameni: unul spiritual, în căutarea unui bine care să fie bun și pentru ceilalți, celălalt animalic, căutând binele numai pentru sine și gata să sacrifice pentru acest sine binele întregii omeniri.
Totul se trage de la faptul că oamenii cred că există situații în care te poți purta cu un om fără dragoste, or asemenea situații nu există.
El întreba un lucru foarte simplu: de ce și în virtutea cărui drept unii oameni închid în temnițe, chinuiesc, deportează, bat și ucid alți oameni, când ei înșiși sunt ca și cei pe care îi chinuiesc, îi bat și îi ucid? (…) Ce rol are ereditatea într-o crimă? Este moralitatea înnăscută? Ce este moralitatea? Ce este nebunia? Ce este temperamentul? Ce influență au asupra crimei clima, alimentația, ignoranța, spiritul de imitație, hipnoza, patimile? Ce este societatea? Care sunt obligațiile ei?
Orice om, ca să poată făptui ceva, trebuie să considere bun și important ceea ce face. De aceea, în orice situație s-ar găsi, omul își va făuri o astfel de concepție asupra vieții omenești în general, încât ceea ce face el să i se pară un lucru bun și important.
