Tara Westover, în vârstă de 33 de ani în momentul în care scriu eu acest articol, s-a născut în statul Idaho, USA. A crescut într-o familie de mormoni și este cea mai mică dintre cei 7 copii. Cartea prezintă întreg parcursul său, din copilărie până la vârsta adultă.
Povestea ei mi-a rămas în minte multe zile după ce i-am citit cartea. Asta se întâmplă atunci când lectura te marchează realmente; când povestea de viață a cuiva răscolește ceva în propria-ți poveste.
Sunt convinsă că orice carte bună își lasă amprenta asupra noastră, într-o măsură mai mare sau mai mică. La fel ca în cazul călătoriilor. Știu că odată reîntoarsă acasă aduc cu mine ceva nou, că orizontul meu se mai întinde puțin, ca o pisică recent trezită din somn.
Am perceput “Învățare” ca fiind o invitație la cugetare și introspecție. Este, bineînțeles, și o tulburătoare poveste de viață, însă cred că Tara Westover a reușit să creeze mai mult decât o autobiografie.
E un îndemn către curaj, cunoaștere și autocunoaștere, perseverență și, nu în ultimul rând, către acceptare, bunătate și recunoștință.
De ce un îndemn către curaj?
În cazul poveștii ei, văd curajul ca fiind solul roditor și propice pentru vlăstarii cunoașterii, autocunoașterii, perseverenței, acceptării, bunătății și recunoștinței.
E nevoie de curaj, înainte de toate, pentru a te desprinde de mediul în care ai crescut. Indiferent cât de ermetic și nesănătos ar fi, e vorba totuși de mediul familial, care își lasă puternic amprenta asupra noastră.
E nevoie de curaj pentru a-ți recunoaște ignoranța, atât față de tine, cât și față de ceilalți. (Cu toții suntem ignoranți, nu vorbesc de nivelul acela pământean de ignoranță. În cazul Tarei, unele lacune sunt aproape de neînțeles pentru cei din jurul ei. Unora dintre colegele ei de cameră le ia destul timp pentru a realiza că e vorba de ignoranță, nu de rea voință.)
E nevoie de curaj pentru a porni într-o călătorie în care toți ceilalți sunt cu mult înaintea ta, dar evaluarea e aceeași pentru toți (spun asta referitor la mediul școlar și academic).
E nevoie de curaj pentru a te cunoaște cu adevărat. Pentru a-ți descoperi sinele real, pentru a-l dezbrăca de toate hainele ponosite și grele, puse în cârcă de alții. Îți trebuie curaj pentru a potoli conflictul interior care te consumă zilnic.
E nevoie de curaj pentru a conștientiza și pentru a putea recunoaște apoi, față de tine, că modalitatea în care te-au crescut părinții tăi a fost departe de a fi una sănătoasă.
Nu în cele din urmă, e nevoie de curaj pentru a ierta, pentru a înțelege și pentru a nu judeca. Tara realizează, în final, că nimic din ceea ce a făcut familia ei nu a fost din rea voință. Totul s-a întâmplat din cauza ignoranței și a ideilor nesănătoase în care credeau cu sfințenie.
De ce un îndemn către cunoaștere și autocunoaștere?
Pentru că aceste două concepte au stat la baza formării și dezvoltării Tarei. E un exemplu viu al faptului că lectura și informația ne deschid ochii, mintea și ne îmbogățesc sufletul.
Având în vedere că drumul cunoașterii și autocunoașterii încep mai târziu pentru Tara (comparativ cu alte exemple pe care le avem în apropierea noastră), sunt convinsă că exemplul ei poate inspira pe oricine.
Niciodată nu e prea târziu pentru a învăța, pentru a ne dezvolta; din contră, acest proces e unul de-o viață. Cu toții avem ceva nou de învățat, indiferent de etapa vieții în care ne aflăm. Să nu uităm de faimoasele vorbe ale lui Michelangelo, rostite la vârsta de 87 de ani: “ancora imparo” – încă învăț. 🙂
De ce un îndemn către perseverență?
Pentru că Tara Westover este un exemplu și din acest punct de vedere. Cred că e nevoie de o putere foarte mare pentru a nu abandona o astfel de cursă, în care pare că singura persoană care îți e alături ești tu însăți/însuți.
Orice parcurs este ușurat simțitor atunci când avem sprijinul și încurajarea persoanelor apropiate. Sau, dacă nu există sprijin și încurajare, măcar să existe deschidere și încredere în decizia luată de noi. În cazul Tarei, toate acestea lipsesc. Deși are norocul de a întâlni totuși câteva persoane care o susțin și o ajută să crească, începutul ei este dificil și descurajant.
Referitor la oamenii de la care primește încurajări, mi-au plăcut foarte mult vorbele profesorului ei:
Orice ai deveni, în orice te-ai transforma, ai fost mereu acea persoană. A fost mereu înăuntrul tău. Nu la Cambridge. În tine. Tu ești de aur. Și dacă te întorci la BYU sau chiar la muntele de unde ai venit, n-o să fii altcineva. Poate că alții te vor privi altfel, poate chiar și tu te vei privi altfel – chiar și aurul pare mat dacă lumina nu e bună – dar abia asta e înșelăciunea. Și așa a fost întotdeauna.
Spun că este un îndemn către perseverență și pentru că oricât de multe lacune a avut Tara în momentul în care a ajuns la școală (a fost singura din clasa ei care la vârsta adolescenței încă nu cunoștea termenul de holocaust, spre exemplu), a reușit să micșoreze distanța care exista între ea și colegii săi. În ciuda imensei lipse de informații, în ciuda lipsei unui stil de a învăța, Tara a evoluat exemplar.
Progresele ei nu sunt sesizabile doar pe plan școlar, ci și pe plan emoțional, fizic și psihic. Reușește să își înțeleagă mai bine propriile trăiri și acțiuni. Își înțelege mai bine familia și contextul copilăriei sale. Învață să se îngrijească de corpul său, lucru care până atunci nu era nicidecum o prioritate.
De ce un îndemn către acceptare și bunătate?
În ciuda tuturor întămplărilor dure prin care a trecut, Tara ajunge un adult responsabil pentru propria sa viață și fericire. Mai mult decât atât, devine o persoană empatică, înțelegătoare.
Nu se victimizează și nu îi judecă aspru pe ai săi. Cumva, reușește să înțeleagă motivele fiecăruia, fără ură sau ranchiună.
Mi s-a părut remarcabilă evoluția ei și m-a înduioșat foarte mult maturitatea și bunătatea de care a dat dovadă. Spun asta mai ales pentru că, un trecut ca al ei ar fi putut justifica, în ochii multora, victimizarea și dramatizarea. Cu toate astea, nu acesta e modul în care Tara alege să își trăiască viața mai departe.
De ce un îndemn către recunoștință?
Am perceput cartea Tarei ca fiind și un îndemn pentru recunoștință deoarece, inevitabil m-a făcut să mă gândesc la propria mea experiență. (sper ca la fel să se întâmple și în cazul celorlalți cititiori)
Am privit înapoi la anii copilăriei mele cu și mai multă recunoștință – pentru sprijinul necondiționat de care am avut parte, pentru încurajarea de a învăța, pentru susținerea oferită de fiecare dată. Pentru că deși posibilitățile au fost limitate, nu am dus lipsă de nimic. Pentru că deși unele situații sau decizii nu au fost înțelese pe deplin (lucru care se întâmplă uneori, inevitabil, din cauza diferenței dintre generații), am avut parte de susținere și de încredere.
Apreciez tare mult lecturile care au efectul ăsta asupra mea: care îmi reamintesc motivele pentru care sunt norocoasă și pentru care ar trebui să fiu recunoscătoare. Cred că avem parte de-atât de multe lucruri bune pe care le trecem cu vederea mult prea ușor și mult prea des. Lectura a fost un exercițiu bun pentru mine, în sensul acesta.
Mi-a plăcut foarte mult cartea și chiar recomand să îi dați o șansă 🙂
Există o lume întreagă dincolo de pereții ăștia, Tara, a spus. Și o să arate cu totul altfel din clipa în care tata nu-ți va mai șopti la ureche cum o vede el.
În fața mea stă așezat tatăl meu și, când mă uit la chipul lui îmbătrânit, înțeleg un adevăr atât de profund încât nu-mi dau seama cum de nu-l pricepusem mai devreme. Adevărul este acesta: nu sunt o fiică bună. Sunt o trădătoare, un lup printre oi; ceva e altfel la mine și nu e o diferență bună. Îmi vine să urlu, să plâng pe genunchii tatălui meu și să-i promit că nu mai fac. Dar, oricât de lup aș fi eu, tot nu pot să mint și oricum ar mirosi minciuna.
În acel semestru nu am fost o studentă curioasă. Curiozitatea este un privilegiu al celor cu o situație financiară stabilă: mintea mea se concentra pe probleme mai stringente, cum ar fi bilanțul exact al contului meu bancar, cât îi datotram cui și dacă mai aveam ceva prin cameră pe care să-l pot vinde.
Puteam să tolerez orice formă de cruzime mai ușor decât bunătatea. Laudele erau otravă pentru mine; mă înecam cu ele.
Uneori mă simțeam blestemată pentru aceste sentimente. Nicio soră bună nu ar trebui să iubească un străin mai mult decât pe fratele ei, îmi spuneam, și ce fel de fiică e aceea care îl preferă pe un profesor propriului tată?
