“Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord.” Atât știam despre cartea asta atunci când am cumpărat-o. Nu am citit mai multe detalii și nici nu auzisem de Yeonmi Park până atunci.
Presimțeam, totuși, că va fi o poveste de viață mai rar întâlnită. Cum de altfel a fost și “Necredincioasa” (pe care o terminasem de citit chiar înainte de a începe “Drumul către libertate”). Și nu m-am înșelat.
După ce am parcurs primele capitole, reveneam mereu la coperta cărții. Asta pentru că îmi era foarte greu să îmi imaginez cum o fată atât de mică și gingașă, de doar 25 de ani, a dus pe umeri atât de multe greutăți. Știu că poate părea o remarcă superficială, însă e impresionant să vezi câtă forță poate ascunde o ființă atât de mică și delicată.
La fel ca și în cazul cărții lui Ayaan Hirsi Ali (despre care poți citi mai multe aici), viața lui Yeonmi pare ireal de dură și dureroasă.
Dacă în “Necredincioasa” lupta era dusă împotriva unei religii care îi îndepărtează pe oameni de latura lor umană, alimentând răul existent în fiecare, în “Drumul către libertate”, Yeonmi are de înfruntat un regim politic comunist, ce distruge orice fărâmă de speranță și dezvoltare.
Cred că pentru cei din generația mea, faptul că asemenea lucruri ÎNCĂ se întâmplă poate fi greu de crezut, chiar dacă și noi locuim într-o fostă țară comunistă.
Unele dintre aspectele acestui regim îți vor suna familiar, însă sunt și contexte care te vor face să mărești ochii. Câteva dintre cele care îmi vin acum în minte:
» În timpul perioadei de foamete prin care au trecut în jurul anilor ’90, una dintre probleme era lipsa de îngrășământ, pentru culturile agricole. Rămânând și fără susținerea Uniunii Sovietice (care le furniza îngrășăminte), oamenii erau obligați de către stat să își adune fecalele și să le predea. Mătușa lui Yeonmi chiar îi spunea dimineața, înainte ca aceasta să meargă la școală, să nu își facă nevoile acolo, ci acasă, pentru a le putea colecta.
» Erau nevoiți să lase aparatul de radio pornit tot timpul, iar dimineața, ca “ceas deșteptător” aveau diverse cântece patriotice.
» Singurele cărți disponibile în Coreea de Nord erau publicate de stat și aveau teme politice; în locul basmelor, copiilor li se citeau cărți despre țara lor și despre statele inamice.
» Manualele școlare erau și ele un mijloc de propagandă; la ora de aritmetică, Yeonmi nu învăța adunarea sau scăderea folosind drept exemple mere, pere sau alte obiecte cu care noi am fost obișnuiți când eram mici. Nu. În Coreea de Nord o problemă de aritmetică suna cam așa: “Dacă tu ucizi un nenorocit de american și tovarășul tău ucide doi, câți nenorociți de americani morți sunt în total?”
Nu spuneam niciodată doar “american”, ar fi fost prea respectuos. Trebuia să fie “nenorocit de american”, “diavol yankeu” sau “yankeu cu nasul mare”. Dacă nu spuneai așa, erai acuzat că ești prea blând cu dușmanii noștri.
» Nord Coreenii nu au dreptul să aleagă unde vor să locuiască; statul trebuie să le aprobe orice fel de deplasare.
» Nimeni din Coreea De Nord nu putea trăi doar din salariu, care, în 2002, era de aproximativ 2.400 de woni (echivalentul a $2/lună)
În apartamentul nostru era mereu frig când bătea vântul dinspre fluviu, iar tata urca în munți în fiecare zi ca să caute lemne cu care să ne încălzească. Mînca zăpadă ca să nu aibă burta goală. Mama mai vindea cîte una, alta, ca să aibă cu ce cumpăra un pic de porumb sau niște cartofi degerați. Dar acum eram tot timpul flămînzi. Eu nu mai visam pîine. Nu îmi doream decît să am ceva de mâncare la următoarea masă. Nu îți pasă ce gust are mîncarea și nu mănînci de plăcere. Mănînci doar din instinctul animalic de a supraviețui, calculînd în subconștient cît o să-ți mai țină corpul în viață următoarea înghițitură.
Erau atâția oameni disperați pe străzi care strigau după ajutor, încât trebuia să-ți împietrești inima, pentru că nu puteai suporta atîta suferință. După o vreme nu îți mai permiți să-ți pese. Iar ăsta e iadul.
Din dorința de a scăpa cu viață și de a putea duce un trai decent, Yeonmi împreună cu familia ei decid să fugă din Coreea de Nord. Un act foarte periculos, de altfel, care le-ar fi putut crea mari probleme în cazul în care erau prinși.
În încercarea de a fugi, familia se pierde de sora mai mare a lui Yeonmi – Eunmi, pe care ulterior o vor căuta fără încetare.
Până la vârsta de 25 de ani – cât are Yeonmi în prezent – aceasta a trecut prin experiențe pe care unii le trăiesc în decursul unei vieți întregi. Alții, din fericire, niciodată.
Pe lângă limitările impuse de regimul comunist din Coreea de Nord și lipsurile care au venit la pachet cu acesta: sărăcie, frig, foamete, Yeonmi a îndurat suferințe care îți provoacă stupoare doar gândindu-te la ele.
Tatăl ei a murit din cauza cancerului, când ea era încă micuță. O situație financiară mai generoasă și o alimentație sănătoasă i-ar fi putut, cu siguranță, prelungi sau chiar salva viața. Mama ei a fost violată în fața ei, pentru a o proteja pe Yeonmi. Yeonmi însăși a fost bătută și violată odată ajunsă în China, împreună cu mama ei.
Așa cum spuneam și mai sus, povestea acestei fete e incredibil de dură și dureroasă. Lectura nu va fi una lejeră și plăcută sufletului, pentru că e zguduitoare și emoționantă.
Totul mi s-a părut relatat cu sinceritate și claritate. Scriitura nu e, însă, la fel de detașată afectiv precum e cea din “Necredincioasa”. Drept urmare, pe mine m-a emoționat mai mult. Sau, poate nu neapărat mai mult, ci altfel. A atins alte corzi și a trezit în mine alte stări.
Un moment pe care mi-l amintesc foarte bine cu privire la lectura asta e legat de primăvară. Citeam și, într-o pauză, admiram bulbii de zambile și brândușe pe care mama îi cumpărase la început de martie. Geamul era deschis, aerul era călduț, aproape primăvăratic, iar soarele îmbrățișa sfios totul în jur. Apoi, întorcându-mă la carte, am citit următorul paragraf și mi-am dat seama că pentru unii oameni, și simpla bucurie de a întâmpina un nou anotimp poate fi un privilegiu:
După ce am fugit în Coreea de Sud, am fost surprinsă să aud că bobocii de floare și ramurile verzi de primăvară simbolizează viața și reînnoirea în alte părți ale lumii. În Coreea de Nord, primăvara este anotimpul morții. Este perioada când rezervele noastre de alimente sînt epuizate, iar fermele nu mai produc nimic de mîncare pentru că noile culturi abia se însămânțează. Primăvara mureau cei mai mulți oameni de foame. Eu și sora mea îi auzeam adesea pe adulții care vedeau cadavre pe străzi țîțîind dezaprobator:
– Păcat că nu au mai rezistat pînă la vară.
Acum, cînd călătoresc în țări ca Statele Unite și Marea Britanie în aprilie și mai, îmi mai permit luxul de a mă bucura de natură și de a mă umple de frumusețea florilor de primăvară. Dar îmi amintesc și de vremea cînd blestemam dealurile de un verde crud și îmi doream ca florile alea să fie făcute din pîine sau din dulciuri.
Legat de această carte, nu am putut să nu remarc sentimentul de recunoștință pe care atât Yeonmi, cât și mama ei îl aveau. Deși tragicul acapara totul în jurul lor, precum o iederă cățărătoare, ele reușeau să găsească motive pentru care să fie recunoscătoare. Puteau să se agațe de fărâma de bine și să se ghideze după lumină, în toată bezna care amenința să le înghită.
Chiar îmi spuneam la un moment dat că… poate tocmai această “încăpățânare” de a se agăța de bine – fie el subțire și firav precum un fir de păianjen – le-a ajutat să ajungă la liman.
Povestea lor e incredibilă, repet. Nu e o lectură ușoară, însă categoric dacă o citești, ceva se va schimba în felul în care privești viața. Mi se pare, totodată, un îndemn foarte bun de a căuta chiar și cea mai mică fărâmă de bine. De a aprecia binele, de a fi recunoscători pentru el și de a-l da mai departe.
Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să încurajezi lectura, trimite-l mai departe!
Omidé va fi bucuros pentru fiecare share 🙂
