A fost o surpriză tare plăcută să-l descopăr pe Bogdan Răileanu prin cartea “Dinții ascuțiți ai binelui”. Sunt în căutare de autori români contemporani și mereu mă bucur când descopăr cărți pe placul meu, scrise de aceștia. 🙂
Nu vreau să despic firul narativ în 4, pentru a nu îți fura din bucuria de a descoperi pe cont propriu acțiunea și personajele.
Aș vrea însă să punctez aspectele care mi-au plăcut, în speranța că te voi convinge să o citești.
Cartea prezintă în paralel două lumi foarte diferite, care la început par a nu avea prea multă tangență una cu alta: planul monahal – pe de o parte – cu liniștea și rânduiala sa, și planul unui clan de cămătari. Diferențele sunt lesne de imaginat.
Ambele planuri sunt bine construite, cuprinzând toate elementele pe care autenticitatea le cere.
M-a surprins foarte plăcut felul în care Bogdan Răileanu reușește să integreze cititorul în fiecare din cele două lumi.
Într-un moment, te bucuri de liniștea unei mese luate în grădina bisericii și simți mirosul de iarbă proaspăt cosită. Ești atent la replicile politicoase ale călugărilor; îți imaginezi tonul calm al dialogului.
În următoarea clipă te acoperă fumul de țigară. Te copleșește agitația personajelor, te amuză unele replici, te enervează dezacordurile și alte greșelile gramaticale. Limbajul licențios e la el acasă în acest plan, fapt care era de așteptat, altfel lipsea autenticitatea.
Tot plimbându-te dintr-o lume în alta, ajungi să descoperi că cele două sunt contrastante până la un punct. Ele se îmbină mai repede decât te-ai fi așteptat. Mi se pare un mod ingenios de a prezenta ideea conform căreia totul e dominat de forțe opuse, contradictorii.
Energia binelui și a răului e prezentă în fiecare dintre noi. Nimeni nu e 100% bun, sau 100% rău. Iar personajele din “Dinții ascuțiți ai binelui” sugerează foarte bine lucrul ăsta. Ele reprezintă un alt aspect care mi-a plăcut la cartea asta. Mi s-au părut foarte bine conturate, foarte vii și actuale.
De menționat sunt și trecerile de la un plan mic la unul mai mare. Mi-a plăcut mult felul în care autorul jonglează cu cele două.
Toate aceste condimente așteptau cuminți pe o măsuță de lemn din Mănăstirea Scărarului, la puțin peste 1000 de metri altitudine față de magazinul Mega Image de unde fuseseră cumpărate cu câteva zile în urmă. Câtă risipă de materiale, își spuse părintele privind spre borcănelele de sticlă. Conținutul e mai ușor decât ambalajul, dar asta e legea firii, gândi. Casele erau mai grele decât conținutul lor. Bisericile erau mai grele decât oamenii care încăpeau în ele, fructul mărului era mai greu decât sămânța, vaca – decât laptele și, ultimul dar nu cel din urmă, trupul omului, întotdeauna mai greu decât sufletul. Trupul tras de gravitație în jos. Sufletul tras de Dumnezeu spre cer. Ce forțe misterioase se întâlneau la suprafața pământului! Ce luptă se dădea între trup și suflet, între forța gravitațională și Dumnezeu! Și între aceste două forțe stătea ca într-o capsulă viața. Viața nu dădea voie sufletului să urce la cer și nici trupului să se prefacă în țărână. Rostul vieții ținea de acest gol interior, de lipsa care trebuia umplută cu ceva – sufletul trebuia umplut cu iubire, stomacul cu mâncare, plămânii de aer, biserica de oameni, borcănelele de condimente, întunericul de lumină, frigul de căldură.
Următorul lucru la care se gândea dimineața în timp ce-și freca vârful nasului de plasa de țânțari era o țigară GoldLeaf. Răcoarea firavă din aerul dimineții îi gâdila nările probabil la fel cum gâdila și frunzele de tutun de pe câmpurile din America, sau Africa sau unde s-o mai fi cultivând tutunul pentru țigările GoldLeaf. Și oare ce or face patronii de la GoldLeaf în momentul ăsta, se întreba imediat bărbatul. Probabil că unii dorm, alții sunt în ședințe, unul fute vreo secretară. Cine știe? Depinde de țara în care locuiesc pe pământul ăsta, că GoldLeaf nu există doar în România. Dar oare o avea vreunul dintre ei cancer? O face chimioterapie la Fundeni careva? Măcar un adjunct acolo, nu neapărat șeful mare. Apoi mai stătea puțin și ofta privind pe fereastră.
Trecerile de la un plan mai mic la unul mai mare m-au dus cu gândul la un exercițiu pe care îl fac de multe ori. Mai ales în contextele în care mi se pare că acord prea multă importanță vreunei situații, sau mă iau prea în serios. În momentele alea, încerc să mă văd din exterior, de aproape, iar apoi să “părăsesc” planul ăsta mic pentru a mă vedea de undeva de sus, într-un context mai mare – al clădirii în care mă aflu, al orașului în care sunt, al țării, al planetei, al universului… ai prins ideea 🙂
E un exercițiu care, surprinzător, funcționează și de multe ori mă ajută să nu iau lucrurile mai în serios decât trebuie.
Și dacă tot am adus în discuție trucurile astea vizuale :)) tare mult mi-aș dori să văd o ecranizare a cărții. Aș spune că oferă suficient material pentru un film cel puțin reușit.
Până la film, însă, citește cartea, să te asiguri că vei avea termeni de comparație pentru discuțiile la ieșirea din cinema 🙂
*Foto credit: TheUjulala – Pixabay
