Romanul de debut al scriitoarei Eowyn Ivey va fi cu si-gu-ran-ță îndrăgit de oricine iubește lumea fermecată a basmelor și limbajul elegant, delicat. Stilul său de a scrie, atenția la detalii și grija cu care Eowyn își alege cuvintele, m-au cucerit încă de la primele pagini.
Fascinația pentru magia cuvintelor – spune ea – a dobândit-o de la mama ei. Tatăl său a învățat-o ce înseamnă iubirea pentru locurile sălbatice, animalele pădurii și cărți. Toate acestea și-au lăsat puternic amprenta asupra primului său roman. O altă sursă importantă de inspirație a constituit-o povestea Snegurocikăi, personaj al unui vechi basm rusesc.
Întreaga acțiune se desfășoară în Alaska. Ținutul sălbatic e descris cu priceperea pe care doar un iubitor al acelor locuri o poate avea. Nu puține sunt cadrele a căror prezentare te va transpune în acea lume, făcându-te să trăiești totul prin propriile-ți simțuri.
Oriunde se oprea lucrul, se ivea sălbăticia, mai străveche, mai feroce, mai puternică decât își putea cineva imagina. Molizii negri, subțiri și înalți, erau atât de deși pe alocuri încât nu puteai strecura un braț printre ei, și toate lucrurile însuflețite păreau ascuțite și ostile – spinii de ciomagul-dracului care lăsau răni supurânde, urzicile care te ințepau și inflamau și uneori roiuri de țânțari atât de dense încât trebuia să reziste panicii. Acum, asta era o binecuvântare – că era prea frig pentru țânțari.
Povestea îi are în centrul său pe Mabel și Jack. Cei doi formează un cuplu trecut de prima tinerețe, care până la vârsta aceasta nu au reușit să cunoască viața de părinte. Întreaga lor existență se schimbă, însă, odată cu apariția Fainei. Această fată misterioasă se ivește în viața lor tocmai după momentul în care cei doi înalță o fetiță de zăpadă. Apariția ei este strâns legată de inspirația basmului rusesc menționat anterior, însă nu intru în mai multe detalii. În cazul cărții de față, prea multe amănunte ar diminua surpriza firului narativ.
Pe întreg parcursul romanului, Eowyn jonglează dibace cu realitatea dură a vieții de fermier dintr-un ținut neprimitor, cu magia basmului și frumusețea sălbatică a naturii. Citind cartea asta, nu de puține ori am avut impresia că sunt desprinsă de realitatea pe care o pot cuprinde cu logica minții. Ca atunci când ești luat încet pe sus și simți că picioarele tale pierd contactul cu pământul. Primul instinct poate fi să te zbați ușor, să dai din picioare încercând să cobori din nou. În cazul lecturii – să cauți argumente logice, palpabile, să revii la momentul în care ceea ce citești poate fi transpus și în lumea cunoscută ție. Am avut tendința asta, de “a da din picioare” 🙂 mai ales la primele apariții ale Fainei. Pe parcurs, însă, mi-am dat seama că Eowyn Ivey te coboară din nou pe pământ fără a fi nevoie să încerci să faci tu asta. Elementele inspirate din lumea basmului se îmbină atât de subtil cu realitatea, încât ar părea că ești într-un continuu urcuș și coborâș 🙂
După cum spuneam și la început, atenția la detalii, felul îngrijit și deosebit de a descrie peisaje și momente oferă cărții un farmec aparte. Fiind vorba de un cadru predominant iernatic, poate aș recomanda citirea cărții iarna, pentru a-ți fi mai ușor să intri în atmosferă. Asta doar dacă obișnuiești să îți “asortezi” lecturile 🙂 lucru pe care eu îl fac, deseori, mai ales dacă sunt lecturi care se pot plia în funcție de anumiți factori.
Cartea nu se citește greu și nu aș putea spune că mi-a trezit vreo întrebare existențială sau că mi-a luminat neuronul solitar în vreun fel nemaivăzut. Cu toate astea, atinge teme delicate și complexe, precum pierderea unei persoane dragi, moartea, viața de cuplu. Aș putea spune că mi-a confirmat importanța și necesitatea inventivității, în special în condiții austere. Mi-a retrezit dorul de a sta în mijlocul unei păduri și de a mă reconecta la ceea ce contează. Mi-a reamintit faptul că planurile noastre nu se aliniază mereu cu ceea ce ne oferă viața; că descoperim lumea și pe noi înșine din mers și că există frumusețe în tot acest imprevizibil.
– Dragă, scumpă Mabel. Nu știm niciodată ce are să se întâmple, nu? Viața ne aruncă mereu încolo și încoace. În asta constă aventura. Nu știi unde-o să ajungi și cum o să te descurci. Totul e un mister, iar dacă pretindem altceva, nu facem decât să ne mințim. Spune-mi, când te-ai simțit mai vie?
