Când pictez soarele, vreau să-i fac pe oameni să-l simtă cum se rotește, cu o iuțeală amețitoare, împrăștiind lumină și valuri de arșiță, cu o forță uriașă. Când pictez un lan de grâu, vreau ca oamenii să simtă atomii din grâu cum își croiesc drum spre deplina lor întrupare, gata să plesnească. Când pictez un măr, vreau ca oamenii să simtă zeama fructului pulsând sub coajă și semințele încercând să răzbească afară ca să dea rod!
Acum ceva timp, recomandam pe Facebook filmul “Loving Vincent”, despre viața lui Vincent van Gogh.
Tot atunci promiteam să revin cu impresii despre “Bucuria vieții”, a lui Irving Stone.
Ei bine, am citit-o, m-a fascinat, o recomand! 🙂
Cartea se axează tot pe viața artistului, fiind bazată pe întâmplări reale din viața sa. Bineînțeles, mici modificări în scop literar există, însă ele nu denaturează parcursul vieții lui Vincent.
Am aflat multe lucruri noi despre Van Gogh – lucruri dure, impresionante, emoționante. Categoric existența sa a fost una plină și tumultuoasă.
Romanul acoperă șaisprezece ani din viața artistului, până în momentul sinuciderii, la vârsta de 37 de ani. De-a lungul acestor ani, asistăm la întâmplări, călătorii, locuri și oameni care își lasă puternic amprenta asupra lui Vincent. Îi conturează personalitatea, îi definesc propriul stil artistic.
Primele semne ale dragostei față de artă apar în Brabant – regiunea din Olanda în care a copilărit.
Experiența sa ca predicator (am fost surprinsă să aflu că a fost predicator, habar n-aveam) într-o regiune carboniferă din Belgia l-a pus față în față cu mizeria și sărăcia cruntă. Acolo cunoaște oameni pentru care cuvântul lui Dumnezeu nu reușește să țină de foame sau de frig. Nici nu le salvează copiii de boli și moarte.
Timpul petrecut în Paris îi scoate în cale colegi de breaslă (nume faimoase, actualmente – Gaugain, Toulouse-Lautrec, Cézanne, Seurat, Rousseau) cu care poate schimba opinii despre artă, de la care poate învăța lucruri noi. Prin intermediul lor, Vincent cunoaște culoarea, impresionismul și impresioniștii.
(Ca o mică paranteză, legat de impresionism, aici am aflat de unde provine denumirea acestui curent. Se pare că totul a pornit de la un tablou de-a lui Claude Monet, numit “Impression, soleil levant” (pictat în 1872), expus în cadrul unei expoziții (în 1874). Un critic de artă, Louis Leroy, care văzuse acea expoziție, a scris o recenzie în care îi denumea pe pictori – nu tocmai binevoitor – “impresioniști”)
Perioada petrecută în Paris se dovedește a fi extrem de utilă în îmbunătățirea stilului său de pictură. Amprenta sa personală se va contura definitiv, însă, în timpul șederii sale în sudul Franței, în Arles.
Culorile puternice, luminoase, soarele și floarea-soarelui sunt toate inspirate de ținutul însorit din Arles.
De-a lungul celor șaisprezece ani vom urmări o personalitate vulcanică. Dornică să cunoască iubirea adevărată, arzătoare în urmărirea pasiunii sale. Mereu acolo pentru a-l susține și înțelege este fratele său, Theo. Relația celor doi te va mișca profund, cu siguranță.
Eu am rămas foarte impresionată de importanța prezenței lui Theo în viața lui Vincent. Cred că fără el, talentul și pasiunea lui Van Gogh ar fi avut șanse mari de a se pierde în necunoscut.
Sacrificiile pe care Vincent e dispus să le facă de dragul artei și clipele grele din viața lui sunt tulburătoare. Povestea sa, la fel ca și cea a multor pictori desăvârșiți, nu e una lipsită de mizerie, de sărăcie.
La fel ca și mulți alți artiști din perioada aceea, Vincent se lovește de mentalitatea unor oameni conservatori, care nu înțeleg arta și nu îi văd rostul.
Artiștii erau văzuți ca fiind niște pierde-vară, niște nebuni care nu se bucură de bunăvoința societății.
E trist, pe de-o parte, să te gândești că acești oameni nu au avut parte în timpul vieții lor măcar de 40% din aprecierea pe care o au astăzi. Tocmai de aceea, cred că putem să îi luăm ca exemplu ori de câte ori încercăm să creăm ceva frumos. Indiferent despre ce formă de frumos vorbim – atâta timp cât suntem pasionați de asta, atâta timp cât ne bucură pe noi și ne oferă împlinire… asta e tot ce contează! 🙂
Aprecierea și validarea externă nu ar trebui să compenseze bucuria interioară. Ele pot fi văzute, mai degrabă, ca un bonus.
Cartea e bogată în lecții de viață. Trebuie doar să le primești și… pe unele… să le citești printre rânduri.
Purtarea oamenilor seamănă foarte mult cu desenul. Întreaga perspectivă se modifică odată cu schimbarea unghiului de vedere, iar asta nu depinde de subiect, ci de cel care privește.
Simt din ce în ce mai mult că nu trebuie să-l judecăm pe Dumnezeu privind lumea pe care a făurit-o. Cum procedezi cu un tablou prost, atunci când ți-e drag pictorul? Nu îl critici prea mult, îți ții gura. Dar ai dreptul să-i ceri să facă data viitoare un tablou mai bun.
Stilul rafinat și îngrijit a lui Irving Stone te cucerește la fiecare capitol. Citind, aveam mereu impresia că expresiile, cuvintele, nu puteau fi mai bine alese.
“Bucuria vieții” e o lectură emoționantă. Nu pot să mă gândesc la niciun motiv pentru care nu aș recomanda-o. Poate începutul cărții nu e la fel de promițător ca restul romanului (mie cel puțin impresia asta mi-au lăsat-o primele pagini), însă îți garantez că pe măsură ce vei citi îți va fi din ce în ce mai greu să lași cartea din mână.
Citind-o, vei afla cum a început pasiunea lui Van Gogh pentru pictură, ce experiențe, locuri și oameni i-au marcat existența, dacă a cunoscut sau nu iubirea adevărată. Care a fost crezul lui cu privire la artă, cine și ce anume l-a ajutat să continue în ciuda tuturor dificultăților.
Se scula în zori și-și petrecea toată ziua pe câmp sau în colibele țăranilor și țesătorilor. Se simțea în largul lui cu oamenii de pe câmp sau de la războaie. Nu petrecuse în zadar atâtea seri cu minerii, cu săpătorii de turbă și cu țăranii, visând cu ei lângă foc! Împărtășind viața țăranilor din zori și până-n noapte, era atât de absorbit de ea încât abia dacă se mai gândea la altceva. Căuta “ce qui ne passe dans ce qui passe” (ceea ce e nepieritor în ceea ce piere).
“Oameni mâncând cartofi” este unul din tablourile care surprind ceea ce nu piere în ceea ce piere. Pictat in aprilie 1885, tabloul se numără printre primele de care Van Gogh s-a declarat mulțumit. Vincent a considerat că astfel, imaginea țăranului din Brabant nu va mai muri niciodată.
Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să încurajezi lectura, trimite-l mai departe!
Omidé va fi bucuros pentru fiecare share 🙂
