O carte precum pâinea caldă. E probabil primul gând pe care îl ai după ce vezi coperta cărții și mai ales după ce o citești. Cred că e și o afirmație care s-a spus deja de multe ori despre ea.
Aș putea să o descriu și altfel. Aș putea să spun că e zâmbetul prin care ți se răspunde unui zâmbet. Că e datul din coadă al unui câine pe care nu-l cunoști și care nu te cunoaște, dar te întâmpină, totuși, în acest fel. Că e supa cu tăiței pe care numai mama știe să o facă, menită să încălzească și sufletul, odată cu stomacul. E mesajul care-ți spune “Am ajuns cu bine.” E zâmbetul pe care îl auzi prin telefon.
Cu oricâte alte stări de bine ai asocia-o, parcă tot la pâine revii. La prospețimea, familiaritatea și căldura ei.
La coaja care e tare pe alocuri și pe care o mesteci mai greu. La fel cum se întâmplă și cu unele gânduri expuse în carte. Realitatea nu e doar pufoasă, ca miezul de pâine.
Până la finalul cărții, însă, și aceste gânduri devin digerabile. Le mesteci îndelung, mai muști câte puțin din miezul moale, iar la sfârșit rămâi doar cu gustul binelui.
Mă bucur că l-am descoperit pe Igor Guzun și vă spun sincer: cartea lui chiar mi-a făcut ziua mai bună. Cuprinde gânduri, observații, păreri personale, toate învăluite în candoare și ghidușie. Pentru mine, a picat fix la momentul oportun.
M-a surprins foarte plăcut (și nu am mai întâlnit această idee până acum) să găsesc ilustrate cartonate în carte, pe care chiar le poți desprinde și trimite celor dragi. E minunată ideea, iar când am văzut că ele sunt realizate de Irina Rusu (@coffentropy) bucuria a fost și mai mare.
Chiar cred că e o lectură care îți face ziua (și) mai bună 🙂
Dragostea este atunci când accepți necondiționat ca cel de alături de sub plapumă să pună tălpile lui mereu reci pe picioarele tale întotdeauna calde.
Prospețimea este mirosul acela de rufe curate, aduse în casă din gerul de afară. Și în toți acești ani care s-au scurs din copilăria noastră până acum, niciun detergent nu a reușit să egaleze acel miros al copilăriei. Și nici să-l îndepărteze.
Cartea este o poartă. O poartă cu ei oamenii în geantă, în smartphone, în mașină, în valiză…Ca să ajungă mai departe.
În lumea mare, printre oameni, am învățat să spunem lucrurilor pe nume. În lumea mică, acasă, am învățat să punem lucrurile la locurile lor.
Umblatul neîntrebat prin inimi te face să înveți să bați la ușă ca să nu surprinzi pe altcineva acolo.
