“În unele zile, e rândul tău să ceri. În altele, e rândul tău să ți se ceară. Darul trebuie întotdeauna să circule.”
Uneori, în viață, se întâmplă să ai norocul de a întâlni oameni cu adevărat pasionați de ceea ce fac. Cu toții am vorbit cu un astfel de om, măcar o dată. Nu ai cum să nu îi recunoști – îi trădează sclipirea jucăușă din ochi și entuziasmul contagios din glas. Sunt acei oameni care te vrăjesc, pur și simplu, aruncând o lumina nouă, vie și proaspătă asupra unor lucruri care nu ocupau vreun loc însemnat în fluxul gândirii tale.
După ce îi asculți pe ei, aproape că nu îți mai dai seama cum ai putut trăi până acum fără să apreciezi la adevărată lor valoare brioșele, aranjatul produselor pe rafturi, sau narcisele cumpărate din piață. Ba mai mult, aproape că îți dorești și tu să îți testezi talentul de “brioșar”, să aranjezi produse pe raft, sau să cultivi narcise pe care apoi să le vinzi în piață și să împrăștii zâmbete.
În funcție de persoana cu care vorbești, poți fi tentat să îți dorești să devii actor, medic, vânzător de mobilă, profesor de economie, designer, librar, taximetrist etc. Acesta-i efectul pe care oamenii pasionați îl au asupra ta – te fac să admiri și să privești cu alți ochi ceea ce fac. Dau viață și culoare unor lucruri/activități pe care nu le vei mai privi la fel după interacțiunea cu ei. Nu sunt oameni lipsiți de probleme, nu sunt străini de greutățile vieții și nici nu au parte în permanență de înțelegere și bunătate. Cu toate acestea, însă, merg înainte. Fără a-și pierde încrederea în oameni, fără a-și pierde entuziasmul și sclipirea din ochi și continuând să creadă în puterea și în sensul măreț al lucrurilor făcute din dragoste.
Un astfel de om – după cum cred că deja ai bănuit 🙂 este Amanda Palmer. Ceea ce o face specială e faptul că ea reușește mai mult decât să te facă să vezi cu alți ochi propria sa experiență de viață. Impactul Amandei este unul pantagruelic, ea reușind să arunce o lumină caldă asupra relațiilor interumane, asupra vieții, cu tot ceea ce înseamnă ea. Știi cum sunt acele filmulețe sau articolașe care sunt postate pe internet împreună cu mesajul “Faith in humanity – restored”? Ei, cam așa e și “Arta de a cere”. Te va lăsa cu același sentiment frumos care îți mai înmoaie puțin sufletul și îl bucură pe naivul din tine, care se încăpățânează să creadă în continuare în bunătate și frumos, în ciuda lucrurilor mai puțin fericite care se întâmplă zi de zi.
Departe de a fi scrisă de un idealist care trăiește în bula lui magică, scoțând prea rar nasul în lume, “Arta de a cere” e scrisă de o persoană care a avut nevoie de aproape o pagină pentru a enumera și descrie – pe scurt – DOAR locurile sale de muncă. Nu mă pot abține să nu le menționez și eu, mai ales că, pun pariu că ți-am stârnit curiozitatea la capitolul acesta. Așadar, doamnelor și domnilor, Amanda Palmer a fost, pe rând – dar nu neapărat în această ordine: barmaniță, maseuză terapeutică (fără licență, lucrând în camera sa de cămin), consultantă în privința numelui și mărcii pentru companii de Internet, statuie vivantă (experiența aceasta a fost, din spusele ei, una dintre cele mai marcante, având un impact pozitiv puternic asupra carierei sale în muzică), dramaturgă și regizoare, chelneriță, vânzătoare de haine recondiționate, asistentă într-un magazin de înrămare a pozelor, actriță în filme experimentale (ești cu mine încă, da? 🙂 …), model nud pentru pictură/desen în școlile de artă, organizatoare și animatoare a saloanelor underground, doar pe bază de donație, fată la garderobă “la petreceri de lux ilegale pentru fetișiști sexuali”, asistentă de croitor pentru un producător de cătușe de piele personalizate, stripteuză, dominatrix.
Acuma, nu știu câte job-uri ai schimbat tu, dar ce pot să-ti spun e că din prisma unui om care a schimbat doar 4 posturi până în prezent – și toate în cadrul aceleiași companii – numărul și diversitatea locurilor sale de muncă pare impresionant.
Impresionant este și modul în care Amanda își spune povestea – și, crede-mă, are ce povesti! Mereu mi s-a părut că cei care se expun cât mai multor situații, cei care călătoresc, care interacționează, care încearcă – pe scurt, cei care își trăiesc viața din plin, au cele mai grozave povești. În cazul Amandei, vei asista la o lume spontană, trăită în afara zonei de confort. Vei citi povești despre concertele ei, despre relația sa cu fanii, pe care o clădește zilnic, cu încredere și dragoste.
Vei vedea des cuvintele crowdsourcing, crowdfunding și couchsurfing, iar asta pentru că Amanda este un om al oamenilor, crede cu tărie în colaborare, în conexiuni, în relații. Vei afla că e prima muziciană care a reușit să strângă o sumă de 7 cifre prin proiectul Kickstarter, pentru a-și finanța un album (și a reușit acest lucru tocmai datorită relațiilor frumoase și puternice create cu fanii săi; suma de care trupa ei avea nevoie era de $100.000 – au primit de zece ori mai mult). Îți va împărtăși experiențele sale ca statuie vivantă (practic, Amanda îmbrăca o rochie veche de mireasă, își vopsea fața în alb, stătea nemișcată pe niște cutii de lapte și oferea câte o floare trecătorilor care se opreau să îi lase bani) și importanța pe care această slujbă a avut-o în formarea sa, ca om și artist:
Ceea ce nu anticipasem erau întâlnirile întâmplătoare, intense cu anumiți oameni, în special cu oamenii singuri care arătau ca și cum nu mai avuseseră nicio conexiune cu nimeni de secole. Ochii mei spuneau: Mulțumesc. Eu te văd. Iar ochii lor spuneau: Pe mine nu mă vede nimeni niciodată. Mulțumesc.
Te va lua de mână și îți va arăta toate casele străine prin care a dormit, prin programele de couchsurfing, îți va pomeni de oamenii care i se destăinuiau și alături de care trăia momente încărcate emoțional:
Lucruri de care ai parte când dormi în casa cuiva, și pe care un hotel nu ți le poate oferi: zdrăngănitul veselei și al tacâmurilor dimineața. Prosoapele de baie uzate, de modele diferite. Resturi de tort. Pisici pe care să le mângâi, distante la început, dar care decid că te adoră la patru dimineața, când în sfârșit ai reușit să adormi. Cafeaua de dimineață băută dintr-un pahar de vin din lipsă de suficiente cești. Povești, târziu în noapte și dimineața devreme, despre iubire, moarte, greutăți și inimi frânte. Vârtejul vieții. Punctele unindu-se.
Partea asta cu “punctele unindu-se” e strâns legată de viziunea ei cu privire la omul creativ. Amanda spune că o ființă creativă colectează, conectează și apoi împărtășește – “Aduni toate punctele. Apoi le unești, Iar apoi împărtășești conexiunile formate cu cei din jurul tău.”
Mereu în mișcare, mereu cu câte o poveste nouă în buzunar, artista pare genul acela de om care face ca toate lucrurile să pară simple. “Acasă” e oriunde, atâta timp cât reușește să lege relații cu oamenii din jurul ei – și reușește. Bineînțeles, nu toate situațiile decurg lin și fără probleme, nu toți oamenii ii răspund cu bunătate și deschidere, însă acest lucru nu o face să își piardă încrederea în ceilalți:
Uneori, oamenii se vor dovedi nedemni de încredere. Când se întâmplă asta, răspunsul corect nu este: “Futu-i! Știam eu că nu pot avea încredere în nimeni!”
Răspunsul corect este: “Unii sunt de căcat. Treci mai departe.”
În ciuda vârstei și a modului de viață oarecum dezordonat – după cum vor putea fi mulți tentați să conchidă – Amanda dă dovadă de înțelepciune și de un nivel ridicat de inteligență emoțională. Cred că acea “dezordine” din viața ei este cea care, paradoxal, face ca la finalul zilei totul să fie în ordine. Este sursa de puncte care vor fi apoi unite în procesul său creativ.
Un sprijin major în evoluția sa este și Anthony, prietenul său de suflet și mentorul ei. Între cei doi există o relație specială, de ani de zile. Anthony – alături de soțul ei, Neil – este un important pilon de sprijin; un far la care poate reveni ori de câte ori navigarea se dovedește a fi anevoioasă. Caracterul empatic și capacitatea ei extraordinară de a fi înțelegătoare i se datorează și lui:
Oamenii vor întotdeauna ceva de la tine (îi spune el). Timpul. Dragostea. Banii. Ca tu să fii de acord cu ei și cu vederile lor politice, cu punctul lor de vedere. Și nu poți niciodată să le oferi tot ceea ce își doresc. Dar poți să le oferi altceva. Le poți dărui empatie. Le poți dărui înțelegere. Iar asta înseamnă mult și este suficient.
Așa cum spuneam și mai sus, cartea aceasta e un mijloc prin care ni se restaurează încrederea în umanitate. Garantat. Și cred că nu e tocmai puțin lucru să reușești să faci asta. Probabil că, mai mult decât felul de a scrie – care e de o sinceritate debordantă – m-a impresionat povestea în sine. Muzica ei (și, apropo, în carte vei găși și versuri ale câtorva dintre cele mai cunoscute melodii ale ei, precum și poze cu Amanda, pentru că editura Vellant e gro-za-vă și îmi place mult!) nu e pentru toată lumea, la fel cum afirmă și ea. Pe mine, recunosc, nu m-a prins aproape deloc. Poate nici felul de a scrie, dacă ești genul de cititor foarte critic și vânezi scamatoriile lingvistice.
Aș putea să garantez, însă, că povestea poate fi apreciată de oricine. Indiferent ce vârstă ai (mă rog, e de preferat minim 18, altfel vei merge să cauți pe Google “dominatrix” și alte cele și s-ar putea să dea cu virgulă), cu ce te ocupi, și care sunt principiile după care te ghidezi. Și spun asta pentru că, atunci când vine vorba de relațiile interumane, de curaj, de încredere, tuturor ne-ar mai prinde bine niște lecții. Și mi-ar plăcea, totodată, să fie mai mulți cei care împărtășesc ideea conform căreia suntem, din naștere, buni și generoși… și că, din păcate, se întâmplă să ne abatem de la acest dat originar pe parcusul vieții; nu pentru că nu am fi buni și generoși la origine, ci pentru că din anumite motive, uităm asta și alegem alte căi.
Mai cred și că, cel puțin o dată în viață, am avut cu toții probleme în a cere ceva – fie că e vorba de prieteni, familie, slujbă, iubit/iubită etc. Și ce mai cred iar e că tuturor ne prinde bine, din când în când, o astfel de lectură, care să ne lase cu gândul “Uite, mă, se întâmplă și lucruri bune. Încă se poate…” 🙂
Photo by wonderferret
